Dincolo de infinituri

Prolog

Credeam că lenjeriile vor fi curate. Credeam că ceasul va merge bine și nu va fi în urmă cu cinci minute. Credeam că  or fi gratii la geamuri, având în vedere locul în care ne aflăm. Credeam că asistentele vor fi drăguțe, însă și aici m-am înșelat, căci se comportă ca niște scorpii.

M-am înșelat în multe privințe cu acest loc, atât de multe încât nu le pot nici număra pe toate degetele pe care le dețin. Aș fi spus că un centru de reabilitare este răspunsul tuturor problemelor mele. Sau nu. Aceea a fost mama. Pentru că, aparent, anxietatea severă trebuie tratată, și asta se face numai într-un spațiu plin cu toate persoanele și medicamentele corespunzătoare. Un spațiu anost, cu drogați, alcoolici, bătrâni bolnavi de Alzheimer, depresivi și alții aflați în cazuri la fel de neplăcute. Un spațiu cu program de somn, mese, pauze de ieșit în aer liber și un gard în jurul său. Un spațiu în care primesc câte o vizită zilnic, care nici nu este prea lungă. Un spațiu de relaxare, mai pe scurt.

Măcar urmează să scap de stres și de restul oamenilor.

Detest oamenii, cu toate măștile lor, secretele, minciunile, bârfele, defectele, calitățile, aspectul... Sunt de părere că toți se înfățișează drept îngeri când, de fapt, nu știu decât să înțepe ceilalți conviețuitori pe la spate. Dracul ia în țeapă dracul, să spunem așa. Iar eu sunt unul din rasa lor, din păcate. Deși, nu știu de ce, aș fi preferat să fiu un cățel, o pisică, fie și un șobolan. Orice ar fi fost mai bine decât un om.

Dar acum nu este importantă ura mea față de ei, ci institutul acesta plin de ciudați în care sigur nu urmează să mă integrez. Și am câteva luni de petrecut aici. Câteva luni în care nu știu ce mă așteaptă și pe cine voi întâlni.

Aș crede că pe nimeni important. Asta cred.