Dincolo de infinituri

Capitolul 2 - Bella

Parcă Facebook-ul nu mai are farmec. Nici Instagram, Twitter, Whatsapp, Google în general, filmele, serialele. Mâncarea nu mai are gust, apa este seacă, ziua este aceeași cu noaptea și ființele vii nu mai respiră.

Am refuzat până acum cu vehemență să ies din cameră, de aproximativ patru zile. Din plictiseală am și terminat proviziile de hrană, iar încăpățânarea mea nu mai servește la nimic. Astăzi trebuie să merg la cantină. Și la terapie.

Urăsc terapia! Urăsc oamenii care încearcă să intre în capul meu crezând că vor putea să înțeleagă puzzle-ul și să rezolve tot haosul de acolo. Urăsc oamenii în general. Oamenii sunt proști. Oamenii sunt urâți. Oamenii sunt răi. Sunt atât de răi!

Îmi scutur capul, sperând să nu înceapă iar. Trebuie să stau calmă. Îmi reglez respirația și, odată cu ea, bătăile inimii. Privesc un punct fix, înlemnind în timp ce încerc să mă gândesc la altceva. Orice altceva. Dar nu merge. Încep să transpir. Îmi umezesc buzele încontinuu cu limba, însă tot uscate sunt. Îmi ridic o mână în față și observ că am început să tremur. De la umezitul buzelor am ajuns la mușcatul lor într-un mod obsesiv.

Deja îl pot vedea. Este în fața mea. La fel și tata, care este la pământ. Ochii lui au o culoare de un albastru pătrunzător, dar nu sunt îndreptați spre mine, ci spre el, omul care mi-a dat viață. La fel și acel pistol. Urlu, țip, plâng, fac tot ce pot. Dar nimic, nimic nu este de ajuns. Lacrimile îmi curg pe față ca niște șiroaie, suspinele mă cutremură, vocea îmi piere și totul se întâmplă repede, odată cu un sunet asurzitor. Iar ei... Unul este mort, celălalt animal rânjește ca un dobitoc. Și ea... Ea nu face decât să stea acolo. Cum poate să stea nemișcată când soțul ei tocmai a fost ucis? Cum poate să creadă că eu o voi mai ierta vreodată după ce a făcut? Cum crede că, închizându-mă, va putea trăi cu celălalt, cu acel monstru ce mi-a ucis tatăl? Cum poate face asta? Cum?...

O urăsc mai mult decât orice. Și pe el la fel. Urăsc toți oamenii și mă urăsc și pe mine. Urăsc să mai respir, să văd, să trăiesc, să simt. Pentru că doare atât de tare să simți. Doare al naibii de tare.

— Bella. Hei, scumpo. Bella, uită-te la mine! La mine, frumoaso. Uită-te la mine!