Dincolo de infinituri

Capitolul 10 - Braedan

— I-am dat ceva ușor pentru a dormi, mă anunță Melody, așezându-mi o mână pe umăr.

Nu spun nimic, doar stau ca și până acum, cu mâinile încrucișate la piept și privirea spre ea – spre Bella.

— Voiam doar să spun că am observat ceva...

Ar fi fost imposibil să tacă și să mă lase liniștit cât timp fac pe bodyguardul. Îi place prea mult comunicarea. Uneori întinde coarda, totuși. Așa cum a fost și la ultima ședință de grup. Voia să mă facă să vorbesc iar, când știe că nu o voi mai face. Îmi cunoaște deja povestea, este tot ceea ce are nevoie. Oricum, șanse mari de însănătoșire nu am și nici nu mai visez la ele.

— Înainte să leșine... Arăta conștientă. Te-a privit în ochi clar când ți-a auzit vocea și nu a mai tremurat. Se calmase atunci.

Nu înțeleg ce legătură au toate astea cu mine, în afară de faptul că eu o ținusem în brațe atunci. Și nu înțeleg nici de ce îmi spune asta. Dar nu o întrerup; m-a făcut puțin curios.

— Voiam să te întreb, Braedan... Cumva voi doi vă cunoașteți de dinainte de acest incident? Ați vorbit, ați stat împreună de când a venit în institut sau vă cunoașteți de afară?

Am vorbit doar o dată. O singură dată i-am auzit vocea adresându-mi-se. Restul de trei dăți au fost la terapie și când o amenințase pe acea femeie. I-am dat două sandvișuri furate de la cantină și am mai prins-o privindu-mă pe furiș, atunci când o făceam și eu, la rândul meu. Chiar nu avem vreo altă legătură.

— Nu, răspund scurt și la obiect.

— Ești sigur?

Insistențele ei devin ușor iritante.

— Cred că sunt și eu conștient de ceea ce fac, Mel, chiar dacă nu îmi pasă îndeajuns de mult.

Se vede că o las fără cuvinte și aceasta se retrage puțin, arătând convinsă.

— Foarte bine, întrebam doar.

— De ce?

Nu m-am putut abține. Vreau să știu ce legătură are singura conversație pe care am avut-o cu vindecarea ei bruscă și ieșirea din acea criză. Eu unul nu văd vreuna.

— Este bizar să reacționeze așa față de un străin. A fost clar pentru o secundă că s-a calmat. Uneori, oamenii bolnavi de anxietate își găsesc o ancoră, un lucru care să le diminueze emoțiile. Celor cu tulburare socială le este greu să se atașeze de oameni, dar ea una o are pe bază de stres posttraumatic...

— Știu asta, o întrerup. Ce e cu ancora?

— Dacă ai mai fi avut răbdare o secundă, aș fi spus.

Iar devine enervantă. O las să continue.

— Ideea este că pe ea a traumatizat-o un eveniment din viață și ancora i-ar putea fi o persoană dragă care o liniștește, față de care are sentimente. Un frate, soră, unchi, mătușă, prieten, iubit... Credeam doar că sunteți mai apropiați. Altfel nu mi-aș putea explica.

Asta mă face să mă încrunt când mă reîntorc cu fața spre Bella, care doarme adânc pe patul din aripa sanitară a institutului. Nu se poate să fie asta. Probabil m-a confundat, se gândea la altceva sau pur și simplu Melody se înșală. Nu ar fi prima dată, și în cazul meu a făcut-o.

Simt cum prezența lui Mel dispare din spatele meu și acum sunt lăsat singur cu Bella, așa că mă apropii de patul ei și mă așez pe scaunul de lângă, privind-o.

Este frumoasă. Dar cred că o prefer mai degrabă așa, liniștită, calmă și tăcută, decât trează, gălăgioasă, curioasă, răzvrătită și amenințătoare. În plus, nu știe că o privesc. Nu îmi poate prinde ochii asupra ei – ochii de monstru care nu merită nici măcar să o vadă.