Dincolo de infinituri

Capitolul 9 - Bella

— Vrei să mă vezi, dar nu vrei să vii la terapia particulară pe care o avem împreună? întreabă Harmon când intră în camera mea, făcându-mă să mă ridic de pe pat.

— Da, oarecum...

Observ că este puțin nedumerită. Puțin mai mult. Și îi cam dau dreptate. Până acum nu mi-am impus să fiu o oaie neagră printre toți pacienții ei, dar s-a întâmplat. Și mai nou am nevoie de ea, așa că trebuie să îmi iau răsplata și să fiu modelul tuturor.

— Ce se întâmplă? întreabă iar, făcându-mi semn să stau jos, așezându-ne amândouă pe pat.

— Vreau să îți cer scuze și să îți spun că am nevoie de ajutorul tău, îi mărturisesc.

Chiar am nevoie de ea. Am nevoie de cineva care mă poate trece vindecată pe foaie peste mai puțin de două luni și care să mă salveze, lăsându-mă să plec la împlinirea celor optsprezece ani. Și dacă îi voi cere asta fără să îi spun motivul, sigur nu voi primi ceea ce vreau. Așa că sunt dispusă să îi povestesc totul, ca terapeutului, dar și ca aliatului meu. Nu mă pot întoarce la ei.

— Vreau să îți spun varianta mea de poveste, ceea ce știu că ți-a spus femeia aceea, doar că incluzând și adevărul.

— Te ascult, răspunde scurt.

Face totul mai greu pentru mine, dar asta este. Nu pot să mai dau înapoi. Chiar am nevoie de ea. Dar asta după ce inspir si expir adânc, controlându-mi bătăile inimii. Nu trebuie să pic într-o criză de emoții. Nu acum, când trebuie să fiu puternică.

— Tatăl meu a fost ucis, împușcat.

Primele cuvinte sunt cele mai grele. Lacrimile se zbat să iasă. Restul vorbelor vin mai ușor.

— Scăpasem mai devreme în acea zi de la școală și veneam acasă. Am dat peste ceva ce nu mi-a cam surâs. El era la pământ... Bărbatul acela era un prieten de familie, un polițist și în același timp amantul... ei.

Deja imaginile îmi apar în fața ochilor și singurul lucru care mă mai ține aici sunt unghiile pe care mi le bag usturător de tare în palmă. Durerea mă ține pe linia de plutire.

— Am rămas nemișcată, nu știam ce să fac... Nu... Nu credeam că aș fi putut face ceva. Doar am țipat... Am țipat și am plâns și am implorat. Și el nu a fost deloc reținut, nici măcar nu m-a privit. Cred că nici nu m-a auzit, și deseori mă întreb dacă protestele au fost doar imaginația mea. Eu... Eu nu am reușit să îl salvez. Nu am putut decât să plâng și să fiu o copilă mică, neajutorată. Iar ea... Ea l-a susținut. Ea locuiește acum cu el, ea mi-a omorât propriul tată după ce l-a înșelat. Este un monstru! Un monstru care s-a gândit să scape de mine cât mai repede și să se căsătorească cu acel criminal, care...

— Bella, este bine. Nu mai trebuie să continui...

— Ba da, trebuie. Trebuie pentru că ea... Pentru că ea va...

Lacrimile îmi inundă ochii și nici durerea nu mă mai ajută. Nu mai sunt imaginile aici, sunt ei. Îmi văd tatăl pe jos, care ridică mâna spre mine și îmi cere ajutorul, mă imploră să fac ceva, orice, dar eu sunt ca si împietrită, nu sunt în stare de nimic, sunt inutilă. Ultima lui șansă este irosită din cauza prostiei și fricii mele. Frică pe care o am până și acum, din simpla lor amintire, ceea ce e demn de milă.

— Repede! Ajută-mă!

Aud vocea lui Harmon, care mă mai ține în această lume când eu îmi simt fiecare organ tremurând. Mai simt și niște brațe care mă ridică, lipindu-mă de un piept cald, ale cărui bătăi sunt doar puțin agitate, făcându-mă să mă concentrez pe ele când mă dezlipesc de orice altceva legat de incidentul meu oribil.

— Este în regulă, Bella. Respiră!

Vocea lui... Sigur e a lui. Iar asta mă face imediat să îmi ridic capul ca să dau de ceea ce vreau cu adevărat să simt. Ochii lui asupra mea.

Ochii lui... Universul meu.