Dincolo de infinituri

Capitolul 6 - Bella

— Mă duceam doar să iau ceva de mâncare. Din câte știu, locul ăsta de nebuni te ajută, nu te lasă intenționat să mori de foame. Dar bănuiesc că omul se mai poate înșela. Deci...

— Cantina este deschisă numai până la ora zece. Și, având în vedere că jumătate din institut doarme, iar ceasul este trecut de miezul nopții, nu vei face decât să te arunci în brațele paznicilor care o vor anunța pe Melody că ai ieșit.

Sunt puțin șocată de câte știe. Inclusiv numele mic al lui Harmon, dar poate că este de mai mult timp pe aici. Și problema mea nu este rezolvată, oricum. Voi muri de foame.

— Minunat! De-a dreptul minunat!

— Da, mormăie el.

După asta nu mai spune nimic, la fel și eu. Doar stăm într-o liniște care devine incredibil de jenantă, făcându-mă să realizez că eu încă sunt în ceea ce pare a fi camera lui. Iar rușinea începe să mă cuprindă, dar la fel și interesul față de lucrurile pe care le văd în jurul meu. Un pat aranjat, niște căști conectate la un IPod și atât... Nu văd nici urmă de vreun bun, este ca și cum nimeni nu ar sta aici. Ca și cum ar fi pustiu. Dar nu este, căci camera aparține tipului din fața mea. Băiatul ale cărui irisuri reprezintă focul si gheața în același timp, echilibrând frumusețea și distrugerea amândurora. Băiatul care se holbează la mine din umbră, nepermițându-mi să îi admir frumusețea.

— Păi... Eu ar trebui să plec.

Vocea mea pare ușor nesigură, însă mă simt prea stânjenită ca să mai stau aici pentru mult timp. Privirea lui îmi provoacă fiori de gheață și călduri în același timp. Mă face să înghit deseori în sec și mă emoționează. Iar dacă tocmai am scăpat de o altă criză, speriindu-mă din cauza sa, nu vreau să am alta și de emoții. O să ajung să îmi agravez boala, în loc să o vindec.

— Așteaptă! mă întrerupe înainte să ies.

Inima îmi pulsează din cauza vocii sale joase și bărbătești – vocea care îmi zburlește părul și îmi pătrunde până în inimă.

— Da? întreb pe un ton mărunt, întorcându-mă pe călcâie și văzând imaginea lui vagă din cauza întunericului.

— Uite! spune, întinzându-mi mâna.

Mâncare. Cred. Un nebun din spital îmi oferă mâncare. Un nebun sexy, ce-i drept, însă habar nu am dacă pe acolo nu e vreun tub de pastile. Dar, serios, nu am mâncat de patru zile, poate să fie și o broască înăuntru, cel mai probabil aș digera-o și pe ea.

— Um... Mulțumesc.

— Ora zece, spune, făcându-mă să mă încrunt când îi iau punga cu mâncare din mână.

Degetele mele îi brăzdează ușor pielea. Simt ceva ciudat atunci când îl ating. O furnicătură.

— Cum? întreb de parcă aș fi proaspăt aterizată pe Terra.

— Cina. Poți să iei cina până la ora zece.

— Da... Mulțumesc. Pentru tot. Și îmi pare rău de intrarea mea...

— Nicio problemă, mă întrerupe, lăsând apoi un alt val de liniște jenantă să ne cuprindă.

Mă decid să scap odată de această atmosferă, întorcându-mă cu spatele la el și plecând.

A fost cea mai ciudată conversație pe care am avut-o. Să nu mai zic de stânjenitoare și emoționantă. Dar gândul meu este încă la ochii aceia ai săi speciali. Iar eu trebuie să aflu de ce arată așa.