Dincolo de infinituri

Capitolul 7 - Bella

Heterocromie sectorială.

Am stat cam zece minute să caut boli de schimbare a culorii ochilor. Și după ce am găsit o imagine care este identică cu ceea ce voiam să găsesc, cu ceea ce are el, s-a strigat bingo. Dar mai bine nu aflam...

Această boală poate fi moștenită sau dobândită. Cu prima variantă nu am probleme, însă cu cea de-a doua, da. Căci să dobândești asta este periculos, poți să suferi de ceva grav. Și mă tot gândesc... Oare el face parte din acea categorie? Ceva atât de frumos i-ar putea fi letal?

Până și acum, după două zile în care numai la asta m-am gândit, îl privesc cum stă plictisit pe scaun și mă ignoră complet. Este ca si cum nu am vorbit niciodată, ca și cum suntem doi străini. Și poate că suntem asta, dar misterul ochilor săi mă face să vreau să fim mai mult. Atât doar cât să mă lase să îi privesc zilnic și neîncetat. Vreau să mă lase să îi admir de la o distanță minusculă, să mă prindă în vraja lor și să mă pierd într-una dintre cele două lumi care îi formează irisul.

Dar nu se va putea.

— Bella?

Se vede că Harmon este fericită de cooperarea mea parțială, căci de fiecare dată când se uită la mine o face cu un fel de admirație ciudată față de reușita propriei persoane. Da, m-a cam înfrânt. Și eu am decis să ies din cameră doar pentru că... Doar așa, cred. Fără motiv.

— Numele meu este Bella Forbes, am șaptesprezece ani și sunt, sau cel puțin am fost, în ultimul an de liceu înainte să fiu internată aici. Sufăr de anxietate pe bază de stres posttraumatic. Adică un incident din viața mea m-a tulburat și m-a adus aici.

— Ne poți spune mai multe despre acel incident? mă întrerupe tocmai când vreau să mă așez înapoi pe scaun.

— Nu îți forța norocul!

Poate că acum cooperez mai mult decât înainte, însă ceea ce nu am nevoie este să afle toți nebunii de aici și el ceea ce mi s-a întâmplat. Este dezgustător și demn de milă.

-— Foarte bine. Braedan? Rândul tău.

Nici nu știu cu cine vorbește până când observ că Ochi Frumoși se uită la ea cam urât. Și eu îmi dau seama de asta doar pentru că vreau să îi văd reacția față de ceea ce am spus eu. Însă primesc altceva. O reacție la ceea ce a spus Harmon.

Braedan. Un nume foarte frumos și în același timp ciudat. Este special, ca și el, de altfel.

— Prefer să nu, mulțumesc. îi răspunde, arătându-mi că nu sunt singura încăpățânată de aici.

— Și eu prefer să o faci.

Acesta oftează, lăsându-și capul într-o parte și ridicându-și sprâncenele la Harmon, cât ea rămâne pe poziții, dar doar pentru puțin.

— Foarte bine. Christian?

Și trece mai departe. Nu am habar cum a convins-o să renunțe la ideea ei, având în vedere ce persoană încăpățânată este. Dar probabil ochii aceia te-ar convinge să faci orice. Prefer totuși ca doctorița noastră să nu fie una dintre cele afectate. Prefer să mă știu numai eu așa. La fel cum aș prefera să mă privească mai des.

Dar se pare că ar trebui să am grijă ce îmi doresc, căci acele irisuri de care sunt fermecată s-au întors brusc spre mine și acum mă fac să îngheț, iar. De ce mă privește atât de indiferent? Nu contează. Serios dacă mă interesează ce transmite prin privirea lui, atât timp cât o face... Mă privește.

Însă eu, fiind eu, nu pot sta nemișcată și mă întorc rușinată, încercând să fiu atentă la povestea tipului care stă în picioare, exact lângă Braedan. Și mare este chinul să nu deviez un milimetru în direcția lui.