The Last Song |R5 FanFiction| *PAUZA*

Capitolul 8

Am mai stat putin cu Ross, iar apoi am plecat spre casa. Mi se facuse foame.
De cum am intrat, tinta mea a fost bucataria.
Mi-am preparat o salata si am inceput sa mananc din ea.
Pe usa de la bucatarie a intrat Rox, mi-a aruncat o privire scurta iar apou s-a uitat prin frigider.

Cred ca surorile in general ar trebui sa fie unite nu?
Intreb si eu, doar pentru ca nu stiu cum este sa ai o persoana care sa iti fie alaturi.
Pentru mine viata pe care o traiesc acum mi se pare normala. Fiind obistuita sa traiesc doar asa.
Cand eram mica mi se parea ciudat ca toti ma urau. Dar cu timpul a inceput sa nu imi mai pese si sa ma obisnuiesc cu ideea.
Nici nu ma mira daca o sa o dau in bara cu restaurantul.
Asa sunt eu, neindemanatica.
Sigur o sa fac ceva care sa imi dustruga visele.
Mereu am facut-o.

Cand eram mica visam sa ajung o faimoasa cantareata.
Apoi hop, am renuntat la cantat. Si asa planurile mele s-au dus de rapa.
A urmat perioada cu echitatia, cand iar visam sa ajung undeva departe.
Aceasu poveste si aici.
Vedeti? Mereu am dat-o in bara.

Cred ca de aceea toti ma urasc. Vad cat de nepriceputa sunt.
Singurul motiv pebtru care cred ca familia mea nu venea la concursurile sau spectacolele mele, era pentru ca nu aveam talent. Altfel nu imi pot explica.
Cred ca toata faza cu talentul a fost in capul meu.
Cred ca toate premiile pe care le-am luat au fost din mila.
Altfel nu imi pot explica ce se intampla cu mine.
Sunt atat de confuza uneori...
Dar stiu un lucru, ori cat as fi eu de neindemanatica, nu o sa renunt la visul meu.
Poate fac ceva si il stric si pe asta...

Telefonul meu suna din nou in disperare.
Era acelasi numar ca ieri.
Nu i-am raspuns.
Poate era mama care incerca sa dea de mine.
Si da stiu ca pare ciudat, ca eu am zis ca este un numar necunoscut iar acum spun ca este mama.
Adevarul este ca eu nu am numarul mamei, si niciodata nu l-am avut.
Nici numarul lui Rox nu il am.
Am doar cateva numere de telefon. Al bunicii, al fostului meu sef, al actualului meu sef, si a domnilor de la care am cumparat cladirea veche pentru restaurant.

Inca un motiv care arara ca nu ii pasa de mine.
Va mai zic motive? Am destule.
Atunci cand ieseam in parc toata familia, cea ce se intampla destul de rar, eu eram mereu data la o parte. Ei mergeau in fata, pe mine ma lasau in urma. Ei isi lua popcorn, mie nu imi dadeau.
Odata m-au lasat langa o masinarie in care s-au uitat. Iar ei au uitat de mine, si au coborat plecand altundeva.
Iar eu ramasesem ca proasta acolo asteptandu-i.
Acela a fost un momentul in care am decis ca aceasta nu e familia mea. Si ca voi face tot posibilul sa plec, si sa fiu pe picioarele mele.
Nici pana in ziua de azi nu imi pot ecplica de ce m-au lasat acolo, s-au de ce ma marginalizau. Poate le era rusine cu mine. Nu poate, ci sigur.

De unde sunt convisa ca le este rusine cu mine?
Pai cand se mai intampla sa avem musafiri, pe mine nu ma anuntau, si ma lasau la mine in camera in timp ce ei s distrau.
Sau intr-o zi cand voiam sa cobor in bucatarie pentru un pahar de apa i-am auzit vorbind

Flashback

Invitatii: voi nu aveati 2 fete? Unde este Ronnie?

Mama: a, pai este in camera ei

Invitatii: si de ce nu este si ea aici?

Mama: are un proiect cu scoala si trebuie sa il faca. Plus ca am inteles ca trebuie sa isi invete pentru maine la un test

Invitatii: nici macar nu putem sa o vedem?

Mama: de ce ati vrea sa o vedeti?

Invitatii: se presupune ca e fata ta nu?

Mama: mi-as dori sa nu

End of flashback