Zâmbește! » l.t.

1.8

În acea seară, mintea lui Louis se întorcea mereu și mereu la pictura abstractă și plină de înțelesuri. Ce e drept, la început i se păruse o mâzgâlitură haotică probabil făcută la beție pentru că, uneori când era și el beat, făcea poze groaznice. Totuși, imaginea fetei ce părea blestemată pentru că era întruchiparea vieții, îl făcea să se întrebe ce se ascunde în capul lui Madeline?

El, fotograf, ar fi văzut viața mai degrabă ca pe un apus după ploaie. Nimic special, doar o luptă între culori și orizont. Probabil, se gândea el, un scriitor vedea viața ca pe o poezie de dragoste a unui om ce și-a pierdut iubita, iar un doctor ca pe un aparat costisitor. Mama lui probabil nici nu avea timp să mediteze la asemenea aberații, dar mereu mintea i se întorcea la Madeline.

De ce flori și cuțite din gură? De ce vise și idei și lacrimi și noroi și frumusețe? Nu putea pur și simplu să facă o floare tăiată și abandonată într-o baltă cu apă limpede? Probabil nu, din moment ce a ales să-și exprime o idee atât de simplă printr-un mod atât de complex.

Tot în acea seară, Madeline stătea sub plapumă cu o cană mare de ceai de mentă amestecat cu ceai de fructe și se uita la un film. Era o dramă tipică pe care o mai văzuse probabil de prea multe ori, dar mereu plângea la fel de tare. Lua o gură din apa fără gust ce o ura mult prea tare, dar din care se silea să soarbă doar de dragul mătușii.

Uneori, gândul îi mai fugea și la Louis și la reacția sa la vederea tabloului. Probabil băiatul a fost prea absorbit de imagine ca să mai privească spre reacția ei. Era ceva intim, mult mai intim decât părea sau decât cineva ar putea crede.

Desenele o reprezentau, desenele îi erau o reflexie a sufleului și a vorbelor nespuse, a gândurilor și a ideilor blocate în gură. Desenele erau partea ascunsă a ei, iar el i-a intrat prea brusc și din greșeală în suflet, fără ca măcar să-și dea seama.

———————————————

O să încep să editez toate capitolele, nu vă speriați în cazul unui viol de notificări