Zâmbește! » l.t.

1.9

"Te-ai întrebat vreodată cum e să iubești?"

Băiatul se întoarce surprins către fată, cu o sprânceană ridicată. "Nu chiar. De ce întrebi?"

"Nu știu." ridică Madeline din umeri, zâmbind vag spre asfalt. "Te-ai gândit că poate bordura asta" își îndreaptă degetul către betonul de sub ea "e îndrăgostită de bordura asta?" repetă gestul către bordura de sub Louis.

"Nu, Madeline. Sunt borduri, nu au sentimente, știi?" vorbește pe un ton destinat copiiilor mici, privind-o acum cu superioritate pentru că, ce om normal ar spune că bordurile au sentimente? Probabil Madeline chiar avea ceva probleme, sau doar era mai specială.

"De ce trebuie să strici mereu momentul?" își dă ochii peste cap și râde. "Uite, ea, e îndrăgostită de el" trasează conturul lor. "Iar asta, cimentul ăsta, e dragostea ce îi ține impreună."

"Madeline, sunt niște borduri. De ce filozofezi pe ele?"

"Pentru că, sunt ca noi."

"Noi?"

"Da, noi. Dar nu noi, noi, ci noi, oamenii. Suntem din piatră și totuși ceva ajunge să ne lege, ceva pus de cineva. La început, trebuie să avem grijă. Știi de ce? Pentru că e instabil, se mișcă și își schimbă poziția, curge pe lângă sau dă pe dinafară; poate lega altceva sau pe noi, iar după se întărește. Și dacă nu e pus cu grijă, se întărește greșit, iar cele legate sunt blestemate să rămână prinse într-o formă strâmbă și incomodă ce îi afectează pe toți mai devreme sau mai târziu."

Băiatul nu știa ce să spună sau cum să reacționeze. Era oare un discurs menit să aducă lacrimi de fericire, era oare o propunere subtilă către ceva, sau era pur și simplu Madeline ce-și revărsa gândurile și vedea câte ceva în orice?

"Ce se întâmplă când muncitorii vin și renovează strada?"

Fata a pufnit în râs, de dragul minții înțărcate și mecanice a băiatului. "Când muncitorii vin și 'renovează' strada, unele borduri rămân lipite, unele se sparg, iar altele doar se despart."