Dupa atat de mult timp simt din nou sentimentul de frica...si nu pentru mine. Chiar nu ma intereseaza daca maine dimineata in drum spre scoala va da o masina peste mine, sau imi taie careva gatul. Nu, chiar nu imi pasa! Sunt atat de insignifianta pentru lumea asta incat s-ar face un bine.
Mi-e frica sa nu raneasca si singurele persoane pe care le am aproape. Asta chiar nu mi-as ierta. Sa stiu ca cineva nevinovat a patit ceva din cauza mea...nu vreau sa mai trec prin sentimentul asta.
Am o saptamana ragaz sa meditez asupra situatiei, sa hotarasc ce voi face mai departe, pentru ca lor sa le fie bine. Poate reusesc sa mai trag de timp, as avea o scuza absolut plauzibila pentru cineva care are indata un examen...sau nu...
Si cel mai frica imi e de faptul ca nu voi putea sa fac asta...nu voi putea renunta la ei chiar daca stiu ca i-as putea rani.
Gandurile mele sunt atat de intortocheate si fara vreo noima.... nu pot intelege nimic din ceea ce gandesc. Nici nu pot actiona, sunt legata de mani si de picioare, si timpul se scurge ca nisipul intr-o clepsidra.
Nu inteleg de ce intreg universul pare sa fie impotriva mea...chiar atat de mult sa fi gresit?
CITEȘTI
I think in black
Krótkie OpowiadaniaDacă pentru a ne vedea chipul folosim o oglindă, pentru a ne vedea sufletul apelăm la artă. Arta e oglinda sufletului
