-Nu ai înțeles încă , eu sunt capcana ta ,infernul tau , te-am sedus și ai căzut în mrejele mele !
-Poate ,dar te-ai apropiat prea mult de mine și acum stai în fața celei mai mari slăbiciuni ale tale !
Ti-ai simtit vreodata corpul plutind neajutorat, lipsit de viata, intr-un univers necunoscut. Totusi nu iti este frica, ci din contra o stare de liniste si calm te cuprinde si ai vrea sa stai cat mai mult acolo. Vad doua bilute de cristal care poarta inauntru universul, plutesc spre mine si le ating usor cu degetul aratator. Deodata ma trezesc intr-o mare de stele, este atat de frumos incat nu pot descrie in cuvinte ce vad.
Totusi un sentiment straniu ma cuprinde, nu ma mai simteam in siguranta ma ghemuiesc in speranta ca sentimentul va disparea si va fi din nou bine. Plang, lacrimi imi curg picatura cu picatura pe obraji, ma simteam singura, parasita. Ce se intampla cu mine?
Brusc imideschid ochii. Era atat de ciudat ca nu recunosteam nimic in jurul meu, oamenii sunt diferiti, locul e diferit nici macar mirosul nu imi e cunoscut. Tot orasul era construit dupa un model mai antic. Soselele erau pietruite si nu asfaltate, blocurile semanau mai mult cu niste case lungi unite intre ele. Ce e de specificat e ca oamenii nu purtau acelasi tip de haine, de la rochiile volante din anii 90 pana la pantalonii de blug si colantii din zilele noastre. Parca acestin oameni proveneau din perioade diferite. Erau fara pic de culoare mai exact totul era gri, casele, soseaua, hainele, pana si pielea oamenilor era gri.
M-am privit mirata, la mine nu era nimic schimbat, pielea mea inca avea culoare, la fel si hainele. Eram imbracata cu niste pantaloni negri, un tricou rosu si o jacheta neagra. Oamenii din orasul asta erau fara pic de viata, tristi si posomorati. Unde ma aflu? Observ o femeie imbracata elegant cu o umbreluta de soare in mana. Ciudat, nu era soare, de fapt intregul univers era deasupra noastra plin de culori inexplicabile, nu era cald sau frig, totul era parca facut sa fie asa. Ma apropii de ea si parca nici nu eram acolo.
-Ma scuzati, stiti cumva unde sunt?
Ma priveste incruntata si isi continua drumul fara sa zica nimic. Ma indrept catre o casa si ma privesc in fereastra ei. Oftez putin cand vad ce aveam pe piept. Ca un fel de tatuaj permanent care nu mai scapam de el, ma obsedeaza. Semnul lui, pentagrama care il caracterizeaza atat de bine ma inspaimanta cand o vad.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Oftez sonor incercand sa ma linistesc. Doua maini reci ca ghiata ma apuca de umeri ceea ce ma face sa tresalt. Cum e posibil, raman socata cand il vad, clipesc de cateva ori si nu imi vine sa cred ca il vad pe Jake care il stiam mort. Il iau in brate si il strang, ceva era schimbat le el, ii pun palmele pe obraji, era si el gri si rece.
-Jake, spun zambind , nu pot sa cred ca esti tu. Unde suntem, ce faci aici, Doamne traiesti!!
-De fapt nu, nu mai traiesc de ceva vreme si nu ma asteptam sa te vad vreo data aici.
-Ce e locul asta? Unde suntem?
-Bine ai venit in lume de dincolo Maia, asta e lumea creata de el, toate persoanele, fie ele ucise sau posedate de catre Daemon sunt aici.
-Dar cum de totul e asa posac, de ce e totul gri?
-Pentru ca locul asta e fara speranta, oricine ajunge aici e lipsit de speranta.
