Accidental (Volumul 2 Din Greșeală) Pauză

Capitolul 15 - Dureros de excitant

Michael James...

Nu știu cum să mă revanșez pentru prostia spusă. Nu pot să îmi cer scuze, deși știu că așa ar trebui să fac. Nu-mi amintesc să îmi fi cerut iertare de la vreo femeie, în afară de mama, și cuvintele astea sunt foarte greu de pronunțat. Aproape că mă înec de fiecare dată când încerc să le spun și acum sunt doar în fața oglinzii.

Poate ar trebui să îi iau ceva, un cadou în schimbul cuvintelor, o poșetă sau o pereche de pantofi, de firmă, evident. Cu cât mai scumpi cu atât mai bine. E mult mai simplu deși e mai costisitor.

Mai încerc odată poate totuși scap și contul meu rămâne neatins.

"— Jasmine, am înțeles greșit și îmi pare... îmi pare...îmi pare."

Îmi pare...că o să plouă azi.

Cine ar fi crezut că aceste trei cuvinte sunt mai greu de pronunțat ca "Te iubesc!"? Cine ar fi crezut că e atât de greu să îți ceri scuze?

Rămâne stabilit, o pereche de pantofi sau pur și simplu îi pun cardul în mână și o las să își facă de cap apoi o să îmi șterg lacrimile cu bonurile fiscale.

Mă îmbrac alene cu o pereche de blugi și un tricou negru apoi îmi iau papucii în picioare și ies din camera mea fără chef.

Oftez din adâncul sufletului și intru în bucătărie cu capul plecat. Deși nu credeam că ceva de va schimba rămân uimit când îmi ridic privirea din pământ în fața ochilor mei apare Jasmine îmbrăcată cu o rochie lungă până în pământ, largă și cu mânecile lungi până la degete. Îmi vine să râd când o văd cum trage cu ciudă de poalele rochiei ce o încurcă la mers.

Ei drăcie, ăsta da șoc. Afară sunt deja peste douăzeci și cinci de grade și e abia dimineață dar apreciez gestul ei și îi sunt recunoscător lui Dumnezeu.

Mă aștept la o privire urâtă, poate chiar și o farfurie în cap dar nici una din cele două variante nu sunt corecte când ochii ei îi întâlnesc pe ai mei. În schimb, ea mă întâmpină cu un zâmbet, o privire caldă și o ceașcă de cafea. Nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă cu ea și deși vreau să știu îmi înghit întrebarea dar îi și mulțumesc divinității că ea se poartă de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Am scăpat ca prin urechile acului de groaznica tortură, aceea de a-mi cere scuze.

— Ce planuri ai azi? mă întreabă sorbind din ceașca ei.

— Nimic special, răspund plictisit așezându-mă în fața ei la masă. Tu?

— Nici eu, îmi spune încet.

— Ai dormit bine?

— Ca un bebeluș, răspunde zâmbind. Mă gândeam, dacă nu ai nimic de făcut azi vrei să mergi cu mine?

— Unde? o întreb precaut.

— Prin oraș. Au trecut două săptămâni de când sunt aici și nu am făcut nimic interesant.

Asta crezi tu.

Poate pentru ea a fost banal dar pentru mine, să o văd aproape dezbrăcată, cu siguranță a fost interesant. Al dracului de interesant, și dureros de excitant. Poate pentru ea a fost o nimica toată să stea în fața mea și a lui Cameron în sutien dar pentru mine a fost o adevărată tortură. Și tind să cred că nici lui Cameron nu i-a fost prea ușor să stea și să o privească și atât, doar atât. Îmi este greu să accept doar faptul că a văzut-o cu atât mai puțin că ar fi putut face și altceva.

Îmi clatin capul încercând să alung imaginea de ieri din mintea mea și ea observă imediat gestul meu.

— Te gândești la ce ai văzut ieri?