Accidental (Volumul 2 Din Greșeală) Pauză

Capitolul 26 - Renunț.

  "Don't smile on me, light on me
Because I can't come to you
There is no name you can call me"

M.J

Să fiu al dracu dacă mai înțeleg ceva.

Au trecut două ore de când mă aflu în salonul Jasminei stând pe canapeaua de lângă geam și o privesc fascinat. Razele lunii pătrund prin fereastra căreia am tras perdeaua ca să o pot vedea cât de cât. Am stins lumina veiozei aflate pe dulăpiorul de lângă patul ei pentru că nu am vrut să o deranjeze dar cred că am făcut-o mai mult pentru mine, pentru ca în cazul în care se trezește să nu mă vadă. Părul ei negru ca smoala este răsfirat pe perna albă și expresia ei este una foarte liniștită, buzele îi sunt întredeschise și respiră ușor aproape ca un bebeluș. Are o vânătaie pe obrazul drept și o zgârietură aproape de bărbie. Nu cred că are nimic rupt din fericire poate doar încheietura mâinii stângi luxată dar sunt sigur că nu e ruptă. Din păcate știu ce înseamnă o mâna ruptă, am experimentat sentimentul când aveam 13 ani și am vrut să o fac pe viteazul urcându-mă pe skateboardul unui coleg deși habar nu aveam cum se merge cu el.

Sunt drept să spun confuz. Confuz din cauza poveștii mamei, a Jasminei dar și de apariția bruscă a Monicăi.

Pe de-o parte e mama, care plănuit să o aducă pe Jasmine aici și să mă facă să mă îndrăgostesc de ea. Pe de alta e Jasmine care a venit aici îndrăgostită de mine cu același scop, să mă facă să o iubesc. Iar pe o altă parte apariția Monicăi m-a făcut să mă gândesc și mai mult la Isabel.

Totul e prea complicat.

Abia acum mi-am dat seama că de fapt mama nu are chiar nici o vină. Jasmine nu s-a îndrăgostit de mine după ce a venit aici, ea mă iubea deja. Ea vroia oricum să vină aici. Mama nu a făcut altceva decât să ne aducă mai aproape să netezească oarecum calea plină de stânci ce ne despărțea pentru că știu sigur că dacă ea și tata nu ar fi plecat nu m-aș mai fi dus pe acasă și atracția ce o simțeam pentru Jasmine s-ar fi estompat sau pur și simplu aș fi căutat în alte femei alinare. Acum însă nu pot băga mâna în foc pentru Jasmine. Nu pot ști ce ar fi făcut ea dacă mama nu ar fi intervenit. Probabil ar fi făcut ceea ce am făcut eu când am început să o plac pe Isabel, am încercat să fiu în preajma ei cât mai mult.

Decid că e momentul să plec. Am stat aici suficient. De fapt nici nu știu de ce am ajuns în salonul ei deși intenționam să plec. În nici un caz pentru că aș iubi-o. Asta nu! Nu! Nu! Nu! Am vrut să mă asigur că e bine, atât. Dar de ce îmi e atât de greu să fac totuși pasul ăsta? De ce mă simt legat de mâini și de picioare și nu îmi pot convinge corpul să se miște? Locul meu nu e aici. Asta mă duce cu gândul la altceva. Unde e locul meu? Asta dacă am unul? Chiar așa va fi de acum înainte? Voi fugi mereu?

Da, îmi e groază de o altă durere, de încă o dezamăgire dar oare chiar merit o viață plină de singurătate cu femei care vin și pleacă? Am greșit atât de mult încă să fiu condamnat la viața asta goală și fără sens? Nu eu am greșit, nu eu am plecat, nu eu am dat cu piciorul relației cu Isabel. Și atunci de ce sunt eu cel care suferă mai mult? De ce eu trebuie să mă chinui în timp ce Isabel probabil trăiește viața din plin este fericită și mai mult ca sigur nici nu își mai amintește de mine.

Zâmbesc slab și privesc spre cerul întunecat căutând acolo răspunsul. Nu îl primesc deși stau așa o vreme destul de îndelungată. Nu! Nimeni nu îmi poate răspunde la întrebările mele. Isabel nu e aici ca să scoată din ceață și nici nu va fi. Viața mea a mers mai departe deși ea a plecat. Pe o cale greșită, da, dar a continuat nu s-a oprit. Nu e ca și cum timpul s-a oprit acolo în ziua aia când m-a părăsit. Am fost și sunt conștient de trecerea lui doar că durerea a fost prea mare și nu a existat nimeni și nimic ce ar fi putut să mă facă să îmi revin și să conștientizez că trecutul nu se întoarce.