Accidental (Volumul 2 Din Greșeală) Pauză

Capitolul 17 - Nu te apropia!

Michael James...

Mă trântesc pe pat mândru de replica pe care i-am dat-o lui Cameron dar și de felul, total nepoliticos, în care l-am dat afară. Îi ajunge cât timp a petrecut cu Jasmine, pentru numele lui Dumnezeu e trecut de opt deși încă este lumină afară.

Nu pot să nu mă întreb ce au făcut toată ziua și oricât de curios aș fi nu mă pot duce la ea să o iau la întrebări fără să mă fac de râs. Ce scuză aș putea să invoc? Să mă comport ca un prieten și să mă prefac neafectat, sau să mă comport ca un "frate mai mare" preocupat de siguranța surioarei mele?

La naiba! Nici una din variante nu sună bine pentru că nici una nu este nici pe departe aproape de adevăr.

Stomacul mi se revoltă furios scoțându-mă cu forța din meditare și abia acum îmi amintesc că nu am mâncat nimic toată ziua. Eh, dar cine a stat pe balcon pierdut în spațiu oscilând între trecut și prezent?

Decid că cincisprezece minute sunt suficiente, Cameron a plecat imediat fără să fiu nevoit să îl împing pe ușă afară și nici Jasmine nu s-a obosit să îl conducă. Adică, ținând cont de faptul că îmi știe codul de la apartament și se pricepe să deschidă o ușă, probabil se descurcă și să o închidă, nu?

Zgomotul de sticlă spartă și țipătul însoțit de acesta mă determină să sar direct în picioare și zbor practic până în ușa bucătăriei unde mă opresc brusc. Jasmine stă lângă frigider înconjurată de o baltă de suc de portocale și privește îngrozită în jos. Nu înțeleg imediat de ce dar apoi, zăresc ciobul de sticlă înfipt în piciorul ei și sângele ce curge șiroaie.

Mă cuprinde spaima și fac un pas dar vocea ei mă oprește.

— Nu te apropia! strigă panicată.

— De ce? întreb făcând încă un pas în față.

— Sânge, rostește repede și se strâmbă de durere.

— Și? o întreb deja un pic amețit.

— Sângele îți face rău! exclamă panicată.

— Fii serioasă, Jasmine! rostesc și îmi dau ochii peste cap încercând să îmi maschez adevărată stare.

— Sunt cât se poate de serioasă. Te-am văzut cum reacționezi când vezi sânge și crede-mă, nu e o priveliște prea frumoasă.

Mă simt jenat. Da, până în măduva oaselor, dar orice ar fi, trebuie să îmi înving fobia. Sau cel puțin să încerc.

— Și ce vrei să fac acum, să te las să sângerezi până mori? Uită-te la piciorul tău, bucata aia de ciob a făcut ravagii!

— Nu, nu te apropia! Te rog, M.J. Dacă leșini nu cred că te pot căra în spate. Mă doare destul de tare piciorul ăsta, tu mai lipsești întins pe jos.

Îi apreciez grija față de mine, dacă aș fi o potaie probabil acum aș da din coadă fericit, dar nu sunt așa că mă comport cât mai natural posibil.

— Dumnezeule! strig exasperat și-mi trag o palmă în cap.

Cică ăsta e natural... Bravo M.J!

— Dumnezeu nu are cum să mă ajute chiar acum. Mai bine sună-l pe Cameron, spune serioasă!

— Ai chef de glume? Ce treabă are Cameron cu tine? Locuiește cu noi? De când îl cunoști ca să apelezi la el așa ușor? îi arunc valul de întrebări și apoi amuțesc.

Mă comport ca un iubit gelos.
Nu-i a bună!

— Oh M.J! Câți ani ai, cinci? Sună-l odată și du-te în camera ta! adaugă autoritară și mă simt ca un copil mustrat de mama lui.