Nepotrivire de Caracter

Capitolul 16 - Vis sau iluzie?

Jace...

După ce ne-am odihnit o bună parte din zi, Sonya a decis să coboare ca să pregătească ceva de mâncare. Nu știam că se pricepe la gătit și am fost surprins de concentrarea ei pentru produsele de pe blatul din bucătărie. În timp ce ea a pregătit cina eu am așezat masa.

Am încercat să creez o atmosferă cât mai plăcută cu lumânări și muzică în surdină deși meniul nu prea se potrivea cu decorul. Friptură și cartofi prăjiți, simplu dar delicios. Oricum nu mă așteptam la un meniu de restaurant de cinci stele. Având în vedere că meseria ei nu îi permitea să petreacă prea mult timp în bucătărie am fost mulțumit. În plus asta este prima dată când ea a gătit pentru mine și aș fi mâncat orice, chiar și farfuria cu totul.

Nu am întrebat-o ce s-a întâmplat, nu vreau să o întreb de ce s-a întors la mine așa curând. Nu vreau ca zâmbetul inocent să îi dispară de pe buze.

— Aș vrea să îți dau ceva, spun după ce termin de mâncat .

— Ce? Sărut mâna pentru masă?

— Și asta, răspund zâmbind, dar am ceva pentru tine.

Mă ridic de pe scaun și vin îmi mut scaunul mai aproape de ea. Din buzunarul pantalonilor scot o cutie și i-o ofer. O ia precaută și o zgâlție ușor.

— Ce e asta?

— Un cadou. Deschide-l!

Mă privește suspicioasă câteva clipe apoi deschide ușor capacul. Înăuntru este un lănțișor de aur alb făcut la comandă special pentru ea, unic în lume. Este format din două piese ca un pandantiv ce se deschide, cadrul primei părți are în partea de sus o stea iar cealaltă are gravată luna. Pe spate sunt scrise inițialele noastre iar de jur împrejur are mici diamante.

— Este atât de frumos și scump din câte pot vedea. Ce semnifică?

— Luna și luceafărul. Tu ești luna iar eu luceafărul, spun serios.

— De ce?

— Pentru că luceafărul nu poate străluci fără lumina lunii, pentru că tu ești luna mea.

Trec în spatele ei și i-l pun la gât, atingându-i în treacăt pielea catifelată.

— Să nu te desparți niciodată de el, îi spun încet așezându-mi mâinile pe umerii ei. Promite-mi că nu îl vei da jos.

— Promit, șoptește și se ridică venind în fața mea.

Îmi urăsc telefonul. Începe să sune de disperat și strică momentul ce s-ar fi terminat probabil într-un sărut așa cum îmi imaginam.

— Răspunde, șoptește îndepărtându-se jenată, poate e mama ta.

— Da, sigur, răspund și îmi dreg glasul scoțând telefonul din buzunar.

Robert! Când mă întorc primul lucru pe care îl voi face va fi să îi trag un șut în...

— Da Robert, răspund calm, s-a întâmplat ceva?

— Nu, vroiam să văd ce faci. Am întrerup ceva? întreabă cu subînțeles.

— Să știi că da, spun apăsat dar zâmbesc spre ea.

— Oh, scuze! De fapt aveam ceva să îți spun dar cred că poate aștepta.

— Păi și dacă putea aștepta de ce ai mai sunat? întreb iritat.

— Am întrerup ceva așa de important?

— La revedere Robert! spun enervat și închid. Unde rămăsesem? o întreb îmbrățișând-o.