Nepotrivire de Caracter

Capitolul 12 - Știi să zbori?

Jace...

Exact cum am prezis, în mai puțin de o lună presa nu îi mai dă așa mare importanță Sonyei, mai ales că ea evită pe cât de mult posibil orice ieșire din casă. Zici că o pasăre închisă într-o colivie de aur ferecată cu zece lacăte, dar nu pare să o deranjeze asta prea mult. Nu face nimic în plus față de ceea ce i-am cerut, trăiește practic ca un robot. Mănâncă de nevoie, zâmbește la comandă, vorbește doar când cineva i se adresează.

Am blocat cât de mult am putut orice posibilă investigație despre trecutul ei, am evitat să dau orice interviu cu privire la relația noastră fapt pentru care reporterii și-au pierdut interesul.

A trecut o lună de când locuim împreună și lucrurile nu au avansat deloc între noi, cel puțin nu în bine. Tresare de fiecare dată când o ating, se încordează ori de câte ori o îmbrățișez și de câte ori o sărut se șterge "delicat" pe buze.

Mă simt rău, ca ultimul om de pe pământ, o creatură jalnică, penibilă, patetică, demnă de dispreț. Dormim împreună, mâncăm împreună, ne ținem de mână și zâmbim simultan ca doi protagoniști ai unui film siropos. Un teatru ieftin cum spune ea. Un teatru ce se desfășoară doar în fața familiei mele. Zâmbetul îi piere în clipa în care rămâne singuri și dacă se întâmplă să ne ținem de mână sau să o îmbrățișez, de fiecare dată se smulge din încleștarea mea cu o expresie scârbită.

Mă gândesc că Sandy s-a înșelat, Sonya nu se va îndrăgosti de mine nici de ar trece șase sau șaizeci de ani. Profit ca un nesimțit de fiecare atingere, de fiecare sărut, de fiecare îmbrățișare. Tot sper că poate într-o zi nu se va mai feri și nu se va mai îndepărta în clipa în care nu mai este nimeni prin preajmă.

O aud plângând în fiecare noapte dar nu fac nimic. Mă prefac că dorm dar o ascult cum suspină și cum șoptește numele lui Stewart ca pe o rugăciune. Aș vrea să o pot alina, să o trag în brațele mele și să îi culeg lacrimile de pe obraji, dar nu o fac, nu mă apropii nici un centimetru, rămân așa cu mâna întinsă spre ea dar niciodată nu o ating. Sunt gelos, mă roade sentimentul de neputință și gelozie, ea este lângă mine dar visează la el, este la câțiva centimetri depărtare dar nu pot ajunge la ea.

Eu am creat prăpastia asta între noi, eu și vorbele mele de rahat, dar la vremea aceea nu am știut ce altceva să spun.

Nu știu cât va mai rezista așa, nu știu nici eu cât o să mai rezist. Mă bate gândul să o las să plece, să o eliberez de povara asta. Nu este a mea, nu am nici un drept, nu ne leagă nimic decât o hârtie. Dar cum să renunț la ea?

Și cu mine cum rămâne?

- Mâine plecăm! îi spun fără să o privesc dis de dimineață.

- Unde?

- În luna de miere, rostesc sarcastic. Mi-am luat concediu două săptămâni, pregătește-ți bagajul.

- Nu vreau! spune frământându-și degetele în poală.

- Nu te-am întrebat dacă vrei sau nu. Plecăm și gata!

- Nu vreau ți-am spus, repetă privindu-mă cu ură.

Ultima dată când mi-a adresat vreun cuvânt a fost în seara când am amenințat-o că îi voi face rău lui Stewart. De atunci nu mi-a mai vorbit, cel puțin nu când eram singuri. De față cu restul, până și când Robert era prezent se chinuia să facă o conversație cât de cât acceptabilă.

Nu o fac pentru mine, vacanța asta e doar pentru ea, mie personal îmi place mai mult aici unde pot să profit de slăbiciunea ei.

- Gândește-te că e o vacanță! Timp de două săptămâni nu va mai trebui să te prefaci că mă iubești, nu va mai trebui să dormi în pat cu mine, să mă săruți, să mă lași să te ating. Încă mai susții că nu vrei?