Nepotrivire de Caracter

Capitolul 5 - Vreau acasă!

Sonya...

Am o piatră pe suflet, un bolovan ce mă apasă la propriu. Am luat o hotărâre, acum trebuie să-mi informez și "soțul".
Urc împreună cu Amber și ne îndreptăm spre camera lui Jonathan. Mă mir cum de nu a coborât după mine, dar de ce ar fi făcut-o, probabil este sigur că mă voi întoarce.

Netrebnicul, mi-a găsit punctul slab și profită de el cu nerușinare. Intru fără să bat, măcar atâta avantaj să am, cam prostească afirmația mea, ăsta nu e un avantaj e doar curaj. Curaj care se evaporă încet încet pe măsură ce avansez.

Încă nu știu cum, dar o să mi-o plătească, nimic nu se uită totul se plătește mai devreme sau mai târziu. Dumnezeu întârzie dar nu uită, la fel și eu, poate în momentul acesta nu am de ales dar nu o să uit și o să îi fac viața un calvar. Orice monedă are două fețe și acum forțată de împrejurări trebuie să vadă doar una, cealaltă o va descoperi mai târziu.

— Sonya! exclamă el. Te-ai întors, chiar vroiam să vin după tine.

Se apropie încet de mine și mă copleșește cu statura lui, îmi urăsc înălțimea. Sunt nevoită să-mi dau capul pe spate că să-l pot privi în ochi. Și ce ochi, Dumnezeule, e ca și cum aș privi cerul când este senin, neîntunecat de nici un nor. Mă privește blând, mă hipnotizează la propriu și aproape uit cum mă cheamă. Buzele i se curbează într-un zâmbet dulce și mai că îmi vine să-mi trec buricele degetelor peste ele, să le ating și să mă conving că sunt la fel de moi precum par. Probabil sunt căci le-am sărutat azi-noapte deși nu-mi amintesc. E posibil să nu o fi făcut dar nu cred că am ajuns în pat cu el fără să ne sărutăm. Curiozitatea este extrem de mare așa că involuntar fac un pas în față ajungând foarte aproape de el.

Revino-ți Sonya, tu îl iubești pe Stewart.

Revin în simțiri, chipul lui Stewart îmi apare în minte ca o palmă peste ochi și fac ce știu mai bine când mă simt slabă, adopt o atitudine sarcastică. 

— Nu mai spune, serios?

— Normal, ești soția mea, rostește zâmbetul dispărând și îl loc afișează o expresie sobră.

Nu cred că a observat-o pe Amber aflată în spatele meu și deși intenționez să o prezint nu apuc, Robert sare de pe fotoliul întors spre balcon și o privește șocat.

— Abby? întreabă el apropiindu-se.

Nu-mi vine să cred, Amber iar s-a prezentat cu un nume fals. Într-o bună zi o să o pățească.

— Abby? Serios? o întreb pe prietena mea. Iar ai făcut-o?

— Să facă ce? intervine Robert.

— Nu o cheamă Abby ci Amber, este prietena mea, cu ea am venit aici. Amber, el este... Jonathan.

— Știu, știu ciripește entuziasmată. Mă bucur să te întâlnesc Jace Prescott, poate în alte circumstanțe te-aș fi plăcut, dar acum nu ești pe lista cu persoanele favorite.

— Înțeleg, asta e situația, șoptește fără să își mute privirea de pe mine.

Nici unul din noi nu spune nimic, tensiunea este aproape palpabilă, o tai cu cuțitul ca pe unt. Robert însă este primul care vorbește și ne scoate din stare.

— Oh, asta da coincidență, mi se pare absolut incredibil. Cum ne-am combinat amândoi în aceeași seară, rostește jovial privind spre prietenul lui. Să înțeleg că nici numărul de telefon nu este corect? întreabă întorcându-și privirea către Amber.

— Este, dar e un număr mai vechi pe care nu-l mai folosesc, șoptește rușinată. Îmi pare rău că te-am mințit.

— Nici o problemă nici numărul care ți l-am dat eu nu este bun.