Nepotrivire de Caracter

Capitolul 24 - Cine este ea?

Sonya....

Mă întorc în salon scoțând la propriu flăcări pe nas. Era prea frumos ca să fie adevărat, chiar credeam că nu mai există nimic care să mă alarmeze, dar se pare că m-am înșelat. Am uitat un mic detaliu numit Peter. Abia aștept ca Jace să se trezească, să lămurim împreună cu familia lui totul și să o luăm de la capăt. Sper ca fratele lui să nu încerce să îmi pună bețe în roate, sper să nu spună cuiva ceea ce știe înaintea noastră.

Robert îmi zâmbește fericit și recunoscător când mă vede și îi răspund cu același gest involuntar. Deși el e responsabil pentru cum au degenerat lucrurile nu pot să îi mai port pică. Mulțumită lui acum sunt încă aici, a decis să îmi spună adevărul și asta îi dă o bilă albă. Privesc lănțișorul ce îl țin în palmă și deși nu știu când l-am luat de la Peter sunt fericită că a ajuns din nou la mine. De data asta nu voi mai renunța la el.

Jace încă doarme, din câte pot vedea nu s-a trezit deloc. Urcând spre salonul lui m-am întâlnit cu medicul care după examinarea amănunțită ne-a informat că Jace are și o contuzie destul de urâtă la cap. Mi-a spus să nu îmi fac griji, nu e chiar atât de grav și probabil nu vor exista complicații, deși drept să spun mă deranjează acel "probabil". E greu să îl văd nemișcat atâta timp, bandajat la cap și cu mâna în ghips.

Nu trec decât câteva minute, Jace deschide încet ochii și privește confuz în jurul lui. Robert se ridică de pe scaun și se apropie de patul lui. Eu nu mă mișc, rămân sprijinită de perete cu o mână pe pervaz. Acum sentimentul de vinovăție este mai accentuat, dar mă simt și ușurată că s-a trezit.

— Unde sunt? Ce s-a întâmplat? întreabă făcând o grimasă când își vede mâna.

— Mă bucur că te-ai trezit. Ieri ai avut un mic accident și ai fost adus la spital. Ți-au crescut aripi și nu știam? întreabă Robert zâmbind. În orice caz, trebuie să mai lucrezi la aterizare, continuă el pufnind în râs.

— Așa îți manifești tu îngrijorarea față de mine? Ești un eșec ca și prieten, rostește el abținându-se din râs aşezându-și mâna sănătoasă pe piept.

Mă simt oarecum ciudat, deși m-a văzut nu îmi spune nimic. Doar mă privește insistent.

— Să fim serioși Jace, cum poți să cazi pe scări? Echilibrul e punctul tău forte, nu pot să înțeleg cum ai reușit performanța asta.

Cum a reușit performanța asta? Simplu, mulțumită mie. Da, eu sunt vinovată. De fapt nu, nu sunt. Nu, nu e vina mea, doar nu l-am împins eu. Eu doar...oh, la naiba!

— Habar nu am, spune serios privind spre mine.

— Mulțumesc Jace, spune Robert întinzând mâna spre el.

— Pentru?

— Că ești bine.

— Știi doar că sunt puternic.

— Da, așa e. Sonya, vino mai aproape, rostește el și-mi face semn. Uite, Jace e ca nou.

Văd nedumerire în ochii lui, mă privește ciudat, dar nu îmi spune nimic. Probabil e uimit cum de încă sunt aici, cum de nu am plecat cum am spus.

— Tu cine ești?

— Jace, ce e cu tine? Ai chef de glume?

—Robert, cine este ea? întreabă fără să își ia ochii de pe mine.

— Ce? Ce ai spus? rostește Robert clipind uimit. Râzi de mine? Nu o cunoști pe Sonya?

— Nu, vorbesc serios. Ar trebui să o cunosc? E  noua ta iubită?