Hunter-Vanatoarea (COMPLET)

1. Majoratul

1.Majoratul

Privesc cerul senin impanzit de stele din camera mea,camera ce mi-a devenit inchisoare si sanctuar in acelasi timp. De cate ori nu mi-am pus speranta intr-o stea cazatoare? Nici nu pot numara. Viata e cruda cu toti, iar visele si sperantele doar te darama. Eu nu pot nici macar sa-mi fac sperante,ca orice fata normala. Nu pot spera ca intr-o zi va aparea Fat-Frumos pe un cal alb si ne vom casatori, nici ca la mine va veni o broasca raioasa s-o sarut, cu acelasi deznodamant. Nu-mi pot imagina ca voi avea o familie, cu un sot iubitor si cu copii alergand prin casa. Si asta ma doare cel mai tare, deoarece eu chiar vreau copii, vreau un sot, o casa ce-mi va servi drept locusor de nebunii; vreau sa imbatranesc vazandu-mi copii crescand si nepotii la fel; vreau sa stau intr-un leagan de mana cu barbatul ce-l iubesc..., dar nu se va intampla. De ce? Pentru ca eu nu sunt o fata obisnuita. Pericolul ma pandeste la fiecare pas. Creaturi blestemate ma urmaresc, cu ochii mari iesind din intuneric, ce-ti dau fiori pe sirea spinarii. 

O mana calda m-a scos din bula in care m-am inchis. Alexandra, colega mea de camera si-a asezat palma pe umarul meu, semn ca este langa mine. Avea un zambet asa frumos, ce ii completa imaginea inocenta, asa ca personalitatea ei. Nu era vina ei ca a ajuns aici, de fapt niciunul nu eram vinovati, dar "asa este mai bine" decat pe strazi, cersind. 

-Esti bine? ma intreba aceasta cu tristete. Ce puteam sa-i spun? Ca "da"? Dar as fi mintit-o... 

-Nu... 

Ca de obicei, cand una dintre noi are aceasta stare de meditatie, ne imbratisam una pe cealalta, pentru a ne linisti. Dar acum nu va merge si ea stie asta. E o situatie mult mai dificila decat o de spartire de-a ei sau vreo plangere de-a mea. Acum, de fapt, chiar maine voi implini 18 ani. Varsta pe care si-o doresc toti adolescentii, dar pentru mine este o nenorocire. 

-Nu e asa rau, incerca sa ma imbarbateze, dar comentariul ei doar ma descuraja. 

Pentru ea era usor de zis, nu avea decat 16 ani si avea un acoperis deasupra capului, dar eu? Ce se va alege de mine dupa ce ma dau in suturi afara de aici? Unde ma voi duce? 

Ies din nou din mintea mea si o privesc pe Alexandra Ionescu. O fata de 16 ani, cu parul de culoarea caramelului si ochi negri. Fata ei putin bronzata ii ofera un plus si mica alunita de langa ochiul drept ii sporeste farmecul. Este colega mea de camera si cea mai apropiata fata de mine, de 3 ani, de atunci cand tocmai sosise. 

Si acum tin minte: era iarna si toti copii eram asezati in hol. Usile ce duceau spre " lume" s-au deschis si pe ele au intrat directorul si o fata ce suferea deoarece isi pierduse singura familie. Parintii ei au avut un accident de masina si au murit pe loc, asa ca ea a venit la noi, la Orfelinatul din Calarasi. Aici ma aflu si eu, de...18 ani ( fara o zi ), adica din ziua in care m-am nascut. 

Mama nu m-a vrut si m-a lasat la usa orfelinatului si nu o urasc, dar nici nu as imbratisa-o daca as fi intani-o pe strada. 

Numele meu este Sabrina Farcas, prenumele fiind pus de directorul orfelinatului, iar numele, cica, ar fi al tatalui meu. In fine... am 1,70 inaltime, 59 de kg, parul negru, lung pana la talie si ochii imi sunt albastri intensi. Tenul imi e alb, dar nu ca cel al lipitorilor( vampirii). Despre corp nu stiu ce sa spun; cred ca este potrivit... 

Caracterul meu completeaza imaginea. Exteriorul dulce ce-l detin ascunde un interior furtunos. Imprejurarile in care am fost crescuta m-au invatat sa fiu rea, de gheata, sa nu las pe nimeni sa se apropie de sufletul meu pentru ca il voi pune in pericol pe respectivul. Mereu i-am indepartat pe oameni de mine, dar Alexandra a fost atat de proasta si de incapatanata incat nu i-a pasat ca ar putea devenii o victima fiindu-mi prietena. Ea este singura mea prietena aici si ... de fapt, nu mai sunt altii. Nici colegii nu fac exceptie privirii mele ce le ordona sa faca pasi.