Hunter-Vanatoarea (COMPLET)

17. Eu si tu

Scuzati intarzierea si greselile. Sper sa va placa acest capitol!

17. Eu si tu

Era dimineata, cred. Oboseala inca era prezenta in oasele mele, dar aveam treaba azi, asa ca trebuie sa scap de ea. Eram in pat, privind materialul bleo ce inconjura patul. Georgiana a schimbat cearsafurile si s-a gandit sa duca la spalat si hainele mele si ale ei. Ziua era mereu cu mine, dar noaptea statea la camin, unde putea fi supravegheata. Eu, noaptea ii aveam pe Daniel si pe Armand care ma pazeau. Nu-mi placea deloc acest lucru, ca nu aveam libertatea sa fac ce-mi trece prin cap. Nu-mi facea placere sa fiu inchisa in cusca si sa nu vad mai incolo de gratii.

M-am ridicat din pat cu greu si am privit parcul plin de zapada abea cazuta. Cateva cupluri se bateau cu zapada, se sarutau, se tineau de mana si se bucurau. Se vedea ca erau fericiti si ca nu aveau cat stateau unul in preajma celuilalt. Ii invidiam, dar nu era timp de lamentari acum. Voi trai si eu asa ceva, candva, cand razboiul se va incheia. Ori in realitate, ori in vis.

Deocamdata, preocuparea mea era aceea de a scapa de vampiri si de Georgiana. Era o portita de scapare intre plecarea Georgianei si venirea celor doi crai de la rasarit. Atunci aveam sa dispar in adancuri!

-Buna dimineata, Ishtar! ma intampina aceasta cand am pasit in bucatarie. Vrei cafea? 

-Buna dimineata! i-am raspuns.

Nu eram lipsita de politete si nici de insensibilitate.

-Sigur, am murmurat asezandu-ma pe un scaun de la masa din mijlocul camerei.

A turnat cafea intr-o ceasca si mi-a pus-o in fata. Am luat-o cu ambele maini si caldura ei mi-a incalzit palmele. Am suflat peste aburul ce se ridica in aer si am luat o gura. Frigea, dar nu mi-am indepartat ceasca de la gura.

-Am si eu o intrebare, daca nu te deranjeaza, rosti ea, asezandu-se pe scaunul din fata mea.

 Afirmand din cap si sorbind o gura de cafea, a gasit de cuviinta sa continue.

-Unde e Sabrina?

Am ridicat ochii spre ea. Intrebarea mi-era asa familiara ca aveam sa nu raspund, dar ceva din ochii ei m-a facut sa-mi indrept spatele si sa o privesc cu calm. Am intredeschis buzele, dar nu am zis nimic. Nimeni nu ar fi crezut daca ar afla ca Sabrina mi-a dat trupul ei de bunavoie. Din nou Sabrina! Aceeasi discutie, dar fara a discuta in realitate. Cat uram sa fiu intrebata de multe ori acelasi lucru. Cat uram sa aud din nou numele asta care aproape ma bantuia si in vise. Cat uram sa ma uit in oglinda si sa nu-mi vad ochii ochii ciocolatii si suvitele satene.

-Sabrina… am rostit ganditoare. Nu stiu unde este deoarece nu stiu nimic despre locul taramului umbrelor. Presupun ca este intr-un loc asemeni Raiului. Oricum, ea este prezenta pe pamant, doar ca sub forma imateriala. Nu poate fi vazuta decat ca umbra. Asta e ceea ce cred, deoarece unde am fost eu era ca o inchisoare. Ca un geam ce despartea lumea oamenilor de a celor fara trup.

Am explicat totul cu un aer solemn, privind-o in ochi.

-Si cum era acolo? ma intreba curioasa.

Zambit, am pus ceasca pe masa. Am privit-o din cap pana in picioare, inspirand mai apoi.

-Era cald. De fapt, aveai impresia ca e cald deoarece nu ti-era niciodata racoare. Nu vedeai clar, de parca o ceata era asezata peste ochii tai.

Ochii minti mele au revazut toti anii in care am fost captiva in acele lanturi invizibile. Acolo era durere. Muzica era si ea prezenta, dar o altfel de muzica. O melodie ce te hipnotiza, calda si linistita, cu note usoare si magice. O voce magnifica ma invaluia si ma facea sa dansez desi nu puteam. Ii vedeam pe Daniel si pe Sabrina certandu-se. Daca inchideam ochii, ii puteam vedea putin mai clar cu ochii mintii si le puteam auzi vocile, muzica auzindu-se in continuare pe fundal. Niciodata nu se oprea si daca o facea era pentru a incepe din nou. “Taram de poveste”, asa ii zicea mama acestui loc infricosator. Mama… ce dor imi era de ea, desi o puteam vedea clar pe cer, in fiecare noapte. Dar nu era ca atunci cand imi citea povesti sau ma invata sa dansez. Imi era dor de familia mea, insa, sentimentul de singuratate trecea cand imi aminteam ca nu au incercat niciodata sa ma ajute cand aveam intr-adevar nevoie de ei. Acum nu-i mai condamn deoarece stiu ca vor disparea o data cu Ereshkigal si ingerii ei cazuti. Era trist ca lumea va pierde asa mari zeitati, dar ajung sa cred ca ele nu au vrut niciodata binele lumii. Tot ce au vrut a fost sa fie divinizate si nu mi-e rusine sa admit ca asta doresc si eu acum. In curand, totul se va implini si incepand cu aceasta noapte, razboiul va incepe!