Razboiul Sexului ✅

Cap 18 - Şi e doar începutul

- Connor e, vreau să spun dar îşi presează buzele de ale mele.

- Shh, doar lasă-mă, spune timid.

            Am închis ochi şi mi-am trecut braţele în jurul gâtului său. Mi-am contopit buzele cu ale sale într-un dans energic dar totodată lent. S-a rostogolit cu mine în braţele sale, astfel încât el să stea lipit cu spatele de materialul fin, mătăsos ce acoperă patul. Mâinile îi tremura în timp ce îmi cercetează corpul. Puţinele secunde care trec în lipsa buzelor sale presate peste ale mele, mi se par o eternitate. Dorinţa de a fi una cu el îmi creşte în piept cu o viteză incredibilă. Îmi pun mâinile pe umerii lui şi degetele mele se mişca mecanic pe pielea lui. Le strecor mai tare, astfel încât să fie sub spatele său. Unghiile mi se înfig în spatele său musculos când îmi suge pielea dintre ureche şi gât. Limba lui trece peste zona recent accidentată şi durerea dispare de parcă ar fi luat-o cineva cu mâna.

             Mă ridic în fund, încă stând pe abdomenul său. Îl privesc şi mă pierd în ochi săi albaştri, vii, de cleştar. M-am aplecat puţin doar pentru ai săruta buzele, iar mai apoi să continui cu săruturi moi şi umede pe gâtul său. O nevoie puternică de a-l "marca" a pus stăpânire pe mine atunci când am trecut cu buzele peste locul dintre ureche şi gât, acelaşi loc unde mi-a lăsat şi el un semn. Am supt uşor pielea şi am lăsat un pupic mic, înainte să-mi continui traseul pe abdomenul lui.

       Ceea ce m-a şocat când mi-am ridicat privirea au fost oceanele albastre, ce mă priveau cu admiraţie, iubire şi dăruinţa. Nu tu ochi negri, nu tu parte întunecată! Am închis ochi şi m-am oprit din a mai face orice mişcare. Senzaţia de teamă m-a cuprins într-o secundă. Teamă? Da teamă. Îmi e teamă că atunci când redeschid ochi, să fiu în camera mea şi ăsta să fii fost doar un vis frumos, unul prea frumos. Acum nu mai există Nate, acum sunt doar eu şi Connor. Un alt Connor faţă de cel pe care l-am cunoscut în trei săptămâni şi sper ca să rămână aşa, acum că ştiu ce l-a marcat, într-o oarecare măsură.

- Eşti bine? Vocea lui mă trezeşte din reverie.

- Huh? Răspund imediat.

Mâna lui se aşează pe obrazul meu, iar eu îmi las capul în palma sa.

- Te-ai blocat, nu ai mai spus nimic. Am făcut ceva greşit? Vocea lui uşor tremurată mă face să tresar.

De asta îmi era teamă şi îmi este. Nu vreau ca acest Connor vulnerabil să dispară, odată cu un el diferit viaţa mea a căpătat o nouă dimensiune, un alt ritm şi o altă raţiune de a fi. Mă simt ca un monstru care se bucura de suferinţa lui din trecut şi se bucura de partea lui vulnerabilă. Dar totodată îmi e Frică să nu-l rănesc, să nu-i las în urmă un gust amar, la fel ca blonda aceea. Nu vreau să-l fac să mai treacă încă odată prin ce a păţit. Dar acum când e atât de diferit îmi e frică de tot ce înseamnă o "despărţire "dureroasă doar pentru mine. Şi poate par egoistă, dar nu cred că pentru el va exista o problemă. Până la uram îşi va reveni la starea lui iniţiată, va fi la fel de bădăran de misogin, de el.. De ce fericirea lui trebuie să însemne suferinţa mea? Sunt momente în care mă gândesc la tot răul ce mi l-a făcut şi aş vrea să-l returnez, atunci mă simt plină de viaţă dornică de răzbunare. Dar nu pot, inima nu mă lasă. Dar sunt şi momente în care sunt atât de slabă, răpusa de orice chef de viaţă, lipsită de esenţa vieţii, momente în care doar el se afla peste tot în mine, momente în care mă gândesc mai mult la binele lui decât la al meu. Alea sunt momentele în care îmi urăsc viaţa. mă urăsc pe mine pentru că am fost atât de slabă şi m-am îndrăgostit de el. La naiba, am recunoscut-o. M-am îndrăgostit de un nenorocit.