Razboiul Sexului ✅

Epilog

Lacrimile îmi curg şiroaie pe obrajii roşi că floarea macului din cauza nervilor. Încă sunt atât de nervoasă încât nu realizez prea bine ce se întâmplă.

Urc în lift şi mă sprijin cu spatele de unul dintre pereţi, şi mă las uşor în jos. Închid şi redeschid ochi, doar poate ploaia de lacrimi se opreşte. Dar cât de patetică pot să fii să cred că mă pot oprii din plâns, când poate asta e doar începutul unor lungi zile în care doar tristeţe se mai poate vedea în ochi mei..

Sunt atât de prinsă în gânduri, în lacrimi şi-n durere, încât de abia realizez că nu am unde să merg, unde o să stau şi ce o să fac acum. Connor era tot ce aveam aici.

Am fost atât de prinsă în vraja lui, încât ideea de a-mi face prieteni şi de a-mi cunoaşte colegi, nu m-a interesat nici măcar câteva clipe. Îl aveam pe el, şi aveam tot universul, aveam tot ce aveam nevoie. Dar acum nu-l mai am, el nu mai e al meu, şi eu sunt singură.

Am ieşit din lift cu privirea în pământ, încercând să evit lumea din holul mic ce aştepta liftul pentru a putea merge acasă. Odată ce ies din hol mă izbesc de ploaia de afară. E cred, a doua oară când ploua în L.A. de când sunt eu aici. Păşesc uşor în bătaia ploii, lăsând stropii să se învăluie printre lacrimile mele., apoi uşor să se izbească şi să se spargă de asfaltul ud şi rece.

Ce puteam face? La cine puteam să apelez? Sunt al naibii de singură şi mintea nu mă ajută prea mult acum. Aş putea să-l sun pe Dave, pe una dintre fete, dar din păcate nu am niciun număr te telefon.

Paşi mici mă conduc pe trotuarul ud spre nicăieri, căci nu ştiu, nu am un loc sigur spre care să mă îndrept. Aş putea merge într-un restaurant sau un bar, pentru a mă ascunde de ploaie, dar pentru ce. Măcar poate ploaia reuşeşte să spele toată durerea din sufletul meu.

Ajung în dreptul unei bănci şi mă aşez, îmi ridic genunchi la piept şi-mi trec braţele peste ei. Îmi este frig, chiar foarte frig, dar frigul din sufletul meu e mai puternic decât cel de afară.

 

- Evyline! Un strigăt puternic se aude printre zgomotul făcut de ploaie.

Realizez în scurt timp ca cel care mă strigă e Connor, iar când strigătele sale cresc în intensitate, decid să mă ridic de pe bancă şi să plec. N-aş suporta să mai stau în faţa lui, probabil şi-ar cere scuze iar eu după lungi rugăminţi aş ceda ca o proastă şi l-aş ierta, şi chiar nu vreau să-l iert.

Nu pot, mi-a făcut atât de mult rău încât n-aş putea să-l iert, cel puţin nu acum.

Alerg şi încerc să mă feresc de oameni ce încearcă să se ascundă de ploaie, în speranţa că m-aş putea să mă îndepărtez mai mult şi mai mult de Connor.

Speranţa nu mai are loc în sufletul meu, sunt lipsită de orice suflu de speranţă în clipa de faţă, speranţa că asta e doar un coşmar din care sper să mă trezesc cât mai repede, speranţa că o să fie bine, toată asta nu există, sufletul îmi e pustiu şi distrus.

Mi-a spus cu atâta uşurinţă că nu vrea să mă rănească, îmi aduc uşor aminte fiecare moment în care mă minţea spunându-mi asta atât de calm de liniştit şi de sigur pe sine, că acum, acum să-mi smulgă inima din piept şi să mi-o înapoieze de parcă nu i-ar fii păsat vreodată.

 Sunt îngheţată de frig şi udă până dincolo de piele în mijlocul unui oraş mare de una singură fără nimic, aşa am ajuns după ce mi-am pus toată încrederea în cel ce credeam că o să-mi fie alături până la adânci bătrâneţi, care o să mă susţină până la moarte. Oh, îmi amintesc acum câte astfel de scenarii mi-am făcut stând noaptea privindu-l cum doarme. A fost frumos, dar frumosul nu ţine întotdeauna mult.