Brutal

5. Partea II "Nu tu păreai a fi monstrul..."

Damien

O privesc uimit, şocat de-a dreptul de gestul pe care l-a făcut. Îisimt sărutul chiar şi după ce se îndepărtează şi continuă să mă privească de parcă sunt cel mai grozav om de pe pământ. Iar eu nu pot decât să stau nemişcat în faţa ei şi o privesc ca un idiot pentru că nu am absolut nicio idee cum ar trebui să reacţionez. Şi în următoarea clipă, Maya mă trage uşor după ea, către centrul ringului de dans, dar eu sunt încă mult prea tulburat de apropierea ei, încât nu reuşesc să mă împotrivesc. Şi o urmez, fără niciun cuvânt.

Imediat începe o melodie lentă (" Her - Union"). Maya îmi dă drumul, doar pentru a-şi duce ambele mâini după gâtul meu. Îşi apropie uşor trupul de al meu, de parcă i-ar fi teamă că aş putea să o resping, şi începe să se unduiască pe ritmul muzicii. Nicio clipă nu-şi mută privirea, mă ţine sub vraja ei. Ochii ei verzi nu mă judecă, ci parcă vor să îmi transmită că mă înţeleg.

După câteva secunde bune în care stau rigid, cu mâinile lipite de corp, încep să le ridic încet către talia ei frumos sculptată şi mă alătur mişcărilor ei lente.

Cumva, acest moment atât de banal reuşeşte să mă facă să îi uit pe toţi cei care, în urmă cu ceva timp, mă încolţiseră şi se uitau insistent la cicatricea mea.

Când melodia se sfârşeşte, noi continuăm să mai dansăm o vreme, până când o altă melodie mult mai ritmată începe. Atunci Maya mă ia din nou de mână şi din nou nu protestez. O urmez până ajungem afară, în grădina hotelului. Ne aşezăm pe cea mai apropiată bancă şi Maya îmi dă drumul. Nu cred că m-ar fi deranjat dacă ar mai fi aşteptat puţin...

Ca un vechi obicei, îmi ridic capul către cer. Câteva stele şi-au făcut deja apariţia.

Îmi întorc privirea către blondina de lângă mine. Şi ea priveşte cerul. Buclele ei lejere îi încadrează perfect chipul şi îi oferă o înfăţişare de prinţesă. Buzele ei sunt curbate într-un zâmbet fragil şi abia acum observ ce gene lungi are, un evantai de fire cafenii care îi evidenţiază ochii: irişii ăia verzi în care aproape că pot vedea valurile mării.

Aş vrea să o întreb de ce a făcut ce a făcut în seara asta, să aflu de ce a vrut să fie văzută de atât de mulţi oameni în preajma unui hidos ca mine, dar brusc îmi aduc aminte de discuţia noastră de ieri şi de faptul că ar trebui să o îndepărtez de mine, să o fac să mă urască, nu să stau pe bancă împreună cu ea şi să consider că arată ca o prinţesă. Aşa că mă ridic, fără să îi adresez vreun cuvânt, cu intenţia de a pleca cât mai departe de ea. Dar vocea ei mă opreşte înainte să apuc să fac primii paşi.

— Unde te duci?

Glasul ei nu e încărcat de dispreţ la adresa mea. E la fel ca ea, calm.

— Acasă, îi răspund fără să mă întorc către ea. Am oferit destul spectacol astăzi, nu mai vreau să îi ascult pe toţi snobii ăştia vorbind deloc discret despre cât de îngrozitor sunt şi mi-a ajuns cât s-au uitat toţi la mine de parcă aş fi un monstru.

Cu toate că nu aştept să îmi mai zică ceva şi sunt deja la o oarecare distanţă de ea, îi aud răspunsul aproape şoptit care reuşeşte să mă ţină pe loc câteva clipe, cu inima bătându-mi puţin mai tare decât în mod obişnuit.

— De unde stăteam eu, nu tu păreai a fi monstrul...