Brutal

12. "Putem încerca"

Maya

Damien a dormit până când mâncarea pe care am comandat-o din oraş a fost livrată. Am aşteptat destul de mult, ce-i drept, dar a meritat pentru că a fost delicioasă. Am stat tot timpul cu Damien, să mă asigur că mănâncă ceva, în ciuda protestelor lui şi a evidentei stări de rău.

Am pierdut o zi întreagă din pregătirile pentru nuntă, dar nu regret că am rămas aici cu Damien. Cu siguranţă că nici mâine nu vom reuşi să facem nimic pentru că încă o să fie slăbit, dar nu am de gând să îl las singur. Ceva îmi spune că nici el nu şi-ar dori să fie singur, oricât de nesuferit ar părea uneori. Şi, dacă sunt sinceră cu mine până la capăt, îmi place să petrec timp cu el.

După ce am mâncat, m-am schimbat  cu acelaşi tricou pe care mi l-a dat Damien data trecută când am rămas aici peste noapte. Nu i-am spus încă că plănuiesc să dorm aici pentru că sunt sigură că nu mă va mai lăsa, dar nu vreau să plec, ştiind că el e bolnav.

În cele din urmă, pregătită cu o cană fierbinte de ceai, îmi fac curaj şi urc scările către dormitor. Trebuie să îi spun că o să fiu aici toată noaptea, în caz că are nevoie de ceva.

Intru, cu teamă în suflet că o să îl enervez din nou, şi sunt surprinsă să îl văd pe Damien în pat, sprijinit cu spatele şi capul de câteva perne, uitându-se insistent la uşă, parcă aşteptându-mă. La cât de obosit mi s-a părut după ce am terminat amândoi de mâncat, aş fi crezut că e aproape adormit.

Mă apropii, uşor agitată, şi când ajung în dreptul lui, îi întind cana şi o aspirină, dar îmi face semn să le las pe noptieră.

— O să o iau puţin mai târziu.

Vocea lui sună diferit. Nu pot să îmi dau seama de ce.

Privirea lui îmi urmăreşte fiecare mişcare şi inima mea începe să reacţioneze destul de ciudat: bate alert, de parcă ar încerca cu disperare să îmi transmită ceva. Dar o ignor pentru că îmi aduc aminte că sunt atât de neliniştită fiindcă nu ştiu cum să îl anunţ că o să dorm din nou aici.

Mă uit la el. Ochii lui căprui, ce par aproape negri acum, mă urmăresc în continuare. E o senzaţie stranie. Până acum nu cred că l-am mai surprins să mă privească atât de concentrat. De fapt, de cele mai multe ori, îmi evita mereu privirea, dar acum simt ca şi când el e cel care vrea să menţină contactul vizual. E atât de greu de citit băiatul ăsta!

— O să rămâi peste noapte? îmi observă ţinuta.

Dau uşor din cap. Dintr-o dată, mi-am pierdut glasul.

Nici unul din noi nu mai spune nimic. Într-un fel asta e de bine, înseamnă că nu îl deranjează că o să dorm aici.

— Ţi-e somn? decid să rup tăcerea deja apăsătoare.

— Nu chiar, se intide după aspirina şi ceaiul de pe noptieră.

— Putem să vedem un film, dacă vrei. Am laptopul în maşină...

Nu ştiu de ce i-am propus asta. Ştiu că o să mă refuze. Dar din nou mă surprinde prin impredictibilitatea lui.

— Nu e nevoie. Laptopul meu e chiar acolo, pe masă, îmi indică un birou mic în capătul opus al camerei.

Faptul că e dispus să petreacă timp în compania mea îmi produce o stare de bine şi toată tensiunea pe care am resimţit-o până atunci dispare.

Iau laptopul şi mă întorc doar ca să văd că Damien mi-a făcut loc deja în patul lui. Nu pot să-mi opresc un mic zâmbet victorios, în timp ce mă apropii de partea stângă a patului. Observ că e îmbrăcat într-o bluză cu mânecă lungă, cu toate că în casă e destul de cald. Dar poate că are frisoane din cauza răcelii. Ignor detaliul ăsta, în timp ce mă aşez confortabil pe salteaua moale.