Brutal

13. Suflet bun

Damien

Nu am plănuit deloc să mă deschid atât de mult în faţa Mayei, cum am făcut-o noaptea trecută. Pur şi simplu s-a întâmplat. Zâmbetul ei cald şi ochii ei sinceri au făcut trucul. A dormit în braţele mele, cu buclele-i blonde răsfirate pe pieptul meu şi braţele încolăcite în jurul meu. Nu s-a mişcat toată noaptea din poziţia asta şi, dacă m-aş fi străduit puţin, aş fi putut să număr de câte ori i-am simţit pieptul mişcându-se deasupra mea, în ritmul calm al respiraţiei ei. Toate astea pentru că nu am reuşit să închid ochii, de teamă că aş putea cumva să o deranjez şi să o trezesc. Era atât de liniştită, aproape arăta ca un înger care a luat o pauză de la permanenta lui veghe asupra oamenilor şi acum îşi odihneşte aripile. Nu am avut în mine puterea să îi tulbur somnul, cu toate că probabil nu s-ar fi întâmplat nimic dacă aş fi adormit şi eu. Maya ar fi continuat să doarmă.

Dar, ştiu în adâncul sufletului că ăsta a fost doar un pretext. Nu am vrut să închid ochii pentru că prezenţa ei, atât de aproape de mine, pare ceva ireal. Gândul că cineva are suficientă încredere în mine încât să adoarmă, nu lângă mine, ci în braţele mele, îmi produce din nou senzaţia aia ciudată undeva în stomac şi îmi face inima să bată puţin mai tare. Şi acea persoană să fie chiar Maya, căreia nu i-am dat motive să creadă în mine şi n-am fost decât un ticălos cu ea. Nu am vrut să adorm pentru că atunci nu aş mai fi putut să îi văd chipul Mayei şi zâmbetul pe care se pare că îl poartă chiar şi când nu e trează. Şi totul ar fi părut doar un vis şi nu vreau să fie un vis pentru că realitatea e mai plăcută. E plăcut să o simt în braţele mele, dormind adânc de parcă s-ar simţi în siguranţă aici. Niciodată nu am avut pe cineva care să simtă asta faţă de mine: protecţie, siguranţă, încredere. Singura fată care a stat atât de aproape de mine nu a adormit nici măcar o singură dată lângă mine. A fost singura pentru care am avut primele şi ultimele sentimente, dar am învăţat de atunci. În aproape 6 ani, am învaţat că oamenii nu ştiu să iubească, ci doar să rănească, aşa că am încetat şi eu să iubesc...

*

Când am simţit-o pe Maya că începe să se trezească, am închis repede ochii, prefăcându-mă că dorm. Înainte să se ridice din pat, i-am simţit respiraţia aproape de faţa mea, semn că se uită la mine, poate să verifice că dorm sau poate... Toate gândurile mi-au îngheţat complet, atunci când buzele ei moi mi-au atins uşor cicatricea de be obraz, într-un sărut rapid. Apoi, i-am auzit paşii îndepărtându-se până când s-au pierdut de tot pe hol şi nu am mai auzit decât duşul curgând minute în şir.

Cred că am reuşit să aţipesc pentru că atunci când mi-am deschis iar ochii, casa era învăluită în linişte. Nici urmă de Maya. Când m-am ridicat din pat, uşor ameţit, am observat ceva care mi-a redat aceeaşi senzaţie al cărei nume încă nu îmi vine în mine şi inima mea a început din nou goana ei nebună în pieptul meu. Pe noptieră, o farfurie cu două sandvişuri, o cană cu ceai din care încă ies aburi şi un bileţel. Iau imediat biletul şi citesc aproape pe nerăsuflate.

"Hey, Damien, sper că te simţi mai bine. Ţi-am pregătit ceva de mâncare (m-am asigurat că e comestibil). O să mă întorc după-amiază, dacă ai nevoie de ceva, doar sună-mă.

P.S. O să aduc pizza când mă întorc!"

Şi după ce am terminat, ceva straniu s-a întâmplat cu faţa mea. Colţurile gurii, care permanent sunt într-o linie inexpresivă sau strânse într-o linie dură, s-au ridicat şi au format ceva ce îmi e atât de străin: un zâmbet. Pentru prima dată, în atât de mult timp, am zâmbit. Şi asta doar pentru că o anumită blondină cu ochi care au propria personalitate, a intrat în viaţa mea, fără să fie invitată şi încearcă să îmi fie prietenă.