Brutal

32. Vreau să rămân

Maya

Îmi e dor de el, dar nu pot să îl forţez să stea lângă mine. Nu pot să fiu eu singura care luptă pentru noi doi. Dacă există un "noi"...

Soneria de la intrare îmi întrerupe şirul gândurilor. Mă ridic leneş din culcuşul meu încropit pe canapea. Bătăile în uşă se aud repetat şi disperat.

Deschid uşa, iritată de oricine nu are răbdare de cealaltă parte a ei, dar atunci când observ cine mă aşteaptă în prag, confuzia pune stăpânire pe înfăţişarea mea. Damien, cu părul răvăşit, ochii roşii şi nedormiti, asortaţi cu cearcănele care îi dau un aspect tulburat, stă în faţa mea. Nu apuc să îl întreb ce caută aici, pentru că mi-o înainte şi vorbeşte el primul.

— Vreau să rămân.

— Ce?

Face un pas înainte şi se întinde după mâinile mele.

— Vreau să rămân, Maya. Eu...

Se apropie brusc de faţa mea şi mă sărută fugitiv pe buze.

— Te rog...

Nu pot să mă concentrez la ceea ce vrea de la mine. Schimbarea lui mă bulversează. Acum două zile nici măcar nu ne-a dat o şansă şi acum vine aici, dispus să încerce.

— Maya, spune ceva, mă imploră cu ochi trişti.

— Nu înţeleg, spun în cele din urmă.

Damien îmi ia cu blândeţe chipul între palmele lui aspre şi mă priveşte cu intensitate.

— Nu vreau să te pierd, şopteşte, trimiţându-mi un fior pe şira spinării. Nu ştiu multe lucruri despre iubire, Maya, sunt defect şi poate niciodată nu o să fiu bărbatul ăla perfect pentru tine, dar nu vreau să îţi dau drumul aşa uşor. Poţi să îmi dai o şansă? E prea târziu să vreau să încerc să te mai păstrez în viaţa mea?

Mărturisirea lui îmi face pielea de găină şi pentru câteva secunde bune mă rătăcesc undeva în culoarea caldă a ochilor lui. Apoi, îmi aduc aminte că Damien aşteaptă un răspuns din partea mea şi cum nu găsesc în cuvinte ceea ce aş vrea să îi spun, îl sărut apăsat până când reuşeşte să înţeleagă.

Poate că îl iert prea uşor, dar înţeleg că pentru el e greu să înveţe să lase din nou oamenii în sufletul lui. Şi reuşeşte să îşi ceară scuze atât de dulce şi frumos când mă cuprinde în braţele lui şi mă sărută pentru fiecare minut în care nu a fost lângă mine.

*

— Am fost să îl văd pe Joshua.

Eu şi Damien stăm îmbrăţişaţi pe canapea şi ne uităm la un serial dat în reluare la televizor.

— Serios? îmi ridic uşor capul de pe pieptul lui ca să îl privesc .

— Da, mâna lui îmi mângâie cu afecţiune spatele. Mi-a povestit despre Simone.

— Oh... Acum cred că înţelegi de ce se autopedepseşte, trăind pe străzi. Se crede vinovat pentru ce a păţit ea şi nici în ruptul capului nu vrea să creadă altceva.

— Da... Hai să vorbim despre altceva, blondino, nu îmi place să te văd tristă.

Mă uit la el, puţin bosumflată, apoi îmi aşez palmele peste pieptul lui şi îmi sprijin bărbia de ele.

— Despre ce vrei să vorbim, domnule morocănos?

— Morocănos? îşi arcuieşte sprâncele, amuzat de porecla pe care tocmai i-am adresat-o.