Brutal

23. Pe ea o sun

M-a sărutat.

Nu pot să mă gândesc la nimic altceva în afară de asta. Maya m-a sărutat.

Şi eu am fugit imediat după aceea.

Fir-ar să fie! Lovesc cu putere volanul maşinii.

De ce a făcut asta? De ce? Nu merit atenţia ei, prezenţa ei. Nu o merit pe ea.

Toată noaptea am urmărit-o interacţionând cu invitaţii. Am vrut de atâtea ori să mă duc la ea, dar întotdeauna era înconjurată de câte cineva. A dansat chiar şi cu nişte băieţi care o priveau fermecaţi, de parcă ar fi fost o zână. Şi tipul ăla care i-a furat primul dans, aproape că o mânca din priviri. O ţinea prea strâns... Am fost gelos pe toţi bărbaţii care s-au uitat fie şi pentru o secundă în direcţia ei şi am fost nervos pe ea pentru că şi-a făcut timp să danseze cu alţii, dar cu mine nu. Poate dacă aş fi rugat-o...

Zâmbetul ei reuşeşte să cucerească pe oricine. De ce ar vrea să stea în preajma mea, de ce a ales să mă sărute?

Am fugit ca un laş. Adevărul e că m-am panicat. M-am speriat când i-am simţit buzele atingându-le temător pe ale mele pentru că voiam atât de tare să o sărut înapoi. Voiam să o strâng în braţe şi să o păstrez în viaţa mea încă puţin. Dar ea merită pe cineva mai bun. Pe cineva care să o iubească aşa cum trebuie şi care să nu fie aşa distrus ca mine.

E greşit să îmi doresc un înger ca ea în lumea mea întunecată. I-aş face doar rău şi aş reuşi să îi alung fericirea din suflet. Nu poţi să prinzi o pasăre, să o condamni la o viaţă închisă între gratiile unei colivii şi să te aştepţi ca ea să mai cânte sau să mai ştie să zboare. Nu pot să îi îngădui Mayei să intre, mai mult decât a făcut-o deja, în sufletul meu.

Trebuie să mă îndepărtez de ea. Acum că am terminat cu nunta, nu ne mai leagă nimic şi poate...

Brusc, ceva sare în faţa maşinii şi pierd controlul volanului câteva secunde, încercând să evit lovitura. Prin geamurile închise şi scârţâitul roţilor, aud totuşi scâncetele de durere. Reuşesc să opresc maşina la marginea drumului. Îmi desfac centura şi cobor cu frică, gândidu-mă pe cine am lovit. În întunericul nopţii, văd pe asfalt un trup mic, chircit, aproape fără suflare. Mă apropii cu paşi largi şi cu inima strânsă.

Acolo, lângă o dâră de sânge, stă un căţeluş mic şi fragil care se chinuie să respire. Are ochii închişi şi blana lui gri şi murdară are acum şi pete de sânge. Imaginea bietului animal aproape că mă îngenunchează.

Simt cum lacrimile stau să îmi curgă, dar mă forţez să le opresc. Nu o să plâng. Nu o să mai fac asta niciodată.

Mă aplec asupra animalului care scoate câteva sunete tânguitoare. Are ochii închişi, iar respiraţia îi e din ce în ce mai puţin vizibilă.

Imaginea lui îmi întoarce stomacul pe dos. E aproape mort şi e doar vina mea.Nu mergeam cu viteză, dar dacă eram atent aş fi putut evita impactul.

Nu pot să îl las pur şi simplu aici. Poate e nechibzuit din partea mea să încerc să îl mişc şi să risc să îi provoc şi alte răni, dar nu pot să-l las să-şi dea sufletul pe marginea drumului şi eu să stau cu mâinile în sân.Poate că mai are o şansă, poate dacă mă grăbesc...

Decid să nu mai pierd nicio secundă şi îl ridic cu grijă pe micul căţel în braţele mele, încet pentru a nu îi agrava starea. Mă îndrept către maşină şi îl aşez pe locul din faţă, apoi mă urc la volan şi pornesc în viteză către un cabinet veterinar.

Am noroc că sunt doar la 5 minute distanţă de oraş, dar imediat îmi dau seama că e 5 dimineaţa şi nu o să găsesc pe nimeni care să mă ajute. Lovesc volanul maşinii cu pumnul şi mă uit la ghemotocul cenuşiu chircit pe bancheta de lângă mine care continuă să schelălăie de durere.

Îmi pare rău, amice, îmi pare aşa de rău...

Frustrarea care mă cuprinde mă face să urlu de nervi şi să mă gândesc cât de mult ghinion pot să am. Dar, imediat speranţa îmi revine atunci când îmi amintesc că Eric cunoaşte pe cineva care are propriul cabinet veterinar şi care e deschis non-stop. Am fost o singură dată acolo împreună cu el, când pisica lui din copilărie fusese atacată de o haită de câini, aşa că adresa nu îmi e deloc străină.

Ajung în doar câteva minute la locul respectiv şi spre uşurarea mea, Harry, medicul, mă ajută numaidecât.

— Trebuie să îţi spun că este destul de grav rănit şi şansele să supravieţuiască sunt foarte mici, mă anunţă Harry după ce aduce căţelul în sala de operaţii.

— Vrei să spui că nu poţi să îl salvezi? mă enervez instantaneu.

Trebuie să îl salveze!

— O să fac tot posibilul, dar nu pot să îţi garantez nimic.

După ce dispare pentru a începe operaţia, rămân pe hol pierdut în gânduri şi în sentimente de vinovăţie.

Dacă ar afla Maya ce am făcut, m-ar detesta cu siguranţă. I-ar fi scârbă să se mai apropie de mine. Am trăit printe atâţia monştri că am devenit chiar eu unul. Un ucigaş. Dacă aş fi fost atent în timp ce conduceam... Dacă nu aş fi plecat de lângă Maya... Dacă.... Dacă...

Aşteptarea mă omoară. Îmi scot telefonul din buzunar şi apelez. Aş fi putut să îl sun pe Xavier sau pe Eric. Sau chiar şi pe Victoria. Dar, în schimb, o sun pe ea. Pe Maya. Persoana de care am fugit îngrozit şi la care mă întorc pierdut. Pe ea o chem pentru că ştiu că o să mă urască după, dar mai ştiu şi că în acest moment vreau doar să o am lângă mine câteva clipe. Nu mai mult. E liberă să mă urască cât vrea după aceea.

Îmi răspunde imediat şi ştiu, de îndată ce îi aud vocea îngrijorată, că sunt cel mai mare ticălos din lume şi totuşi nu pot să mă opresc.

— Maya?