We Have Been Blessed

Capitolul 8

            — Aaron, te rog, vorbește cu mine, am spus, bătând încă odată în ușa de la baie.

            De cum ajunsem înapoi în cameră, Aaron se închise înăuntru. Nu auzeam nimic, dar aveam impresia că plânge, iar asta mă făcea să mă simt mizerabil. Și nu aveam habar că aș fi putut să mă simt mai mizerabil decât o făcusem până atunci.

            — Te rog, am mai încercat, însă nu am primit niciun răspuns.

            — Pleacă, îmi spuse el într-un final.

            Știam că să insist în continuare ar fi o prostie, așa că l-am lăsat pe Aaron în compania sentimentelor sale și m-am dus afară să-mi aprind o țigară.

            Eram prea obosit ca să-mi pese dacă avea să mă vadă cineva, însă vremea era atât de urâtă încât aproape nimeni nu era prezent în curte. Un colț ceva mai izolat fusese destul cât să-mi savurez în liniște nicotina.

            Și acum ce? m-am întrebat.

            Trebuia să-i spun lui Aaron adevărul. În cel mai rău caz avea să nu mai vorbească cu mine, și nu eram sigur că era ceea ce voiam, însă era alegerea corectă.

            Sau aș fi putut să continui să omit adevărul. Să mă prefac că am uitat și să încerc în continuare să...

            Să ce?

            Să mă culc cu Aaron?

            Asta voiam?

            Nu, voiam să-l iubesc pe Aaron, și voiam ca și el să mă iubească pe mine, însă asta părea cumva cam prea de domeniul fantasticului.

            Am tras un ultim fum și m-am întrebat dacă îmi mai rămăsese vreo temă nefăcută care să mă enerveze destul de tare încât să uit cu totul de tot ce se întâmplase adineauri.

            Jean se despărțise de Aaron.

            Sau Aaron se despărțise de Jean.

            Am oftat, căci îmi era imposibil să-mi clarific sentimentele și mi-am ascuns restul de țigară în buzunar. Ar fi fost o tâmpenie să o arunc pe jos, dar aproape că am făcut-o.

            M-am întors în cameră și am realizat că Aaron nu mai era acolo, așa că m-am apucat de tema la mate.

            Aveam o senzație ciudată de deja-vu. Ah, da, atunci când Aaron plecase să se întâlnească cu Jean eu rămăsesem făcând teme, la fel de singur și la fel de trist.

           Aaron se întoarse în scurt timp, ținând în mână un covrig pe jumătate mâncat.

            — Nu mai fuma afară, îmi spuse el.

            M-am încruntat.

            — Te-au văzut vreo doi boboci, dar m-am asigurat că nu o să spună nimănui.

             Vocea sa era atât de stinsă și atât de disperată încât mă neliniștea.

            Nu credeam că despărțirea avea să-l zguduie atât de tare, însă văzându-l în situația asta aș fi vrut să-l aduc pe Jean aici și să-i fac să se împace doar ca Aaron să zâmbească din noi.

            Am încuviințat, privindu-l cum se trântește pe pat.

            Îmi întinse mâna cu covrigul și mă îndemnă să iau, așa că am rupt o bucățică și m-am mânjit pe mâini de ciocolată. Nu prea aveam chef de dulciuri în momentul acela, dar simțeam că orice legătură fizică era necesară.