We Have Been Blessed

Capitolul 17

            A doua zi am avut nenorocul să dau peste Jacob și gașca lui de cum am ieșit de la ora de istorie occidentală. Păreau că mă așteaptă.

            Am încercat, totuși, să trec de ei, prefăcându-mă că nici nu i-am observat.

            — Duncan, o vorbă.

            Mi-am reprimat un oftat, însă m-am întors.

           — Ascult.

            — Am auzit că ți-a venit iubițelul. Speram să dea ortul popii, dar văd că nu s-a întâmplat.

            Am încercat să îmi păstrez calmul.

            — Pentru asta te rogi tu în fiecare seară?

            Mă privi preț de câteva secunde, apoi se apropie inconfortabil de mult de mine. Mă așteptam la orice de la un pumn în față la un genunchi în stomac, însă Jacob doar îmi râse în față.

              — Amuzant. De fapt, am venit cu o ofertă de pace. Știu că o să ți se pară câh, din cauză că te-am snopit în bătaie și toate alea, dar asta a fost de mult. Bine... a fost săptămâna trecută, însă să nu uităm că tu ai fost primul care a făcut-o iar apoi toată vina a căzut peste mine, deși eu nu am făcut nimic altceva decât să spun vreo două cuvinte nu atât de drăguțe prietenei tale... apropo, ea știe că ești poponar?

            — Treci la subiect, am spus. Mai am și alte chestii de făcut.

            — Cum ar fi...? Stai, nu vreau să știu ce faceți voi. Ar putea fi... traumatizant.

            Mă străduiam din răsputeri să nu-mi dau ochii peste cap și să-l lovesc. Însă eram descurajat de faptul că eu eram doar unul, în schimb el avea în spatele său o întreagă gașcă—șase dacă nu mă înșel.

            — După cum spuneam, am o propunere. Cercul nostru de rugăciune a pierdut câțiva membrii și ca să funcționăm, avem nevoie de minim șapte oameni. Nu o să fie ceva permanent, stai liniștit, însă am nevoie să ții un loc. O să fie distractiv, și în plus, scapi și de porția de bătaie săptămâna asta.

            — Credeam că sunt un poponar care merită să ardă în flăcările iadului. Acum vrei să mă alătur grupului tău de rugăciune?

            Jacob rămăsese pe gânduri un moment, însă apoi spuse:

            — Gândește-te la asta ca la o oportunitate spre mântuire.

            — Oricum ai spune-o, tot vrăjeală mi se pare. Îți pierzi timpul, Jacob, dacă crezi că am să mă alătur prostiei tale.

             — Okay, spuse el, ridicându-și pumnul deasupra feței mele.

            Mi-am închis ochii cât de strâns am putut, însă impactul întârzie.

            Pumnul lui Jacob se lovise de perete, iar corpul său se lăsă peste al meu, lucru care mă făcu să cred că ratase, însă când am deschis ochii am realizat că nu pumnul său fusese cel care se izbise de suprafața tare, ci fața, iar în spatele său se afla persoana care-l împinse.

            Aaron.

          Cu aceiași ușurință de care aflasem mult prea târziu, Aaron îl ridicase pe acesta de pe mine, împingându-l în ceilalți tipi, slugile lui Jacob.

            — Vorbisem ceva cu tine.

            Jacob își duse mâna la nas, iar mâneca i se umpluse în scurt timp de sânge proaspăt.