We Have Been Blessed

Capitol special: Jacob

            — E tipul ăsta nou... Aș vrea să-i arăți împrejurimile.

            — Nu cred că am starea necesară pentru asta, am spus.

            Părintele Richard mă privea compătimitor; stătea în pragul ușii, însă nu îndrăznea să se apropie mai mult. În ultima săptămână el și părintele Sullivan fuseseră un suport moral incredibil, însă după cele întâmplate pur și simplu nu reușeam să mă adun. Spre disperarea tuturor, mă înschisesem în mine și refuzasem să vorbesc cu oricine despre sentimentele mele.

           — Cred că te-ar ajuta să-ți faci prieteni noi. Ar putea să te distragă de la... gândurile tale.

            Mi-aș fi dorit să-i spun că nu aveam nevoie de prieteni noi, ci de liniște și nu voiam să fiu distras de gânduri, ci să fiu copleșit de ele. Însă el fusese atât de bun și înțelegător în ultimul timp, încât nu mi-aș fi permis să dau dovadă de o asemenea lipsă de respect.

            Așadar, m-am ridicat alene din pat și mi-am tras o un pulover peste mine. În timp ce părintele Richard îmi vorbea, eu încercam să-mi găsesc pantofii în întunericul camerei.

            — Băiatul ăsta, Maria Callahan, tocmai a ajuns aici și-mi pare destul de neliniștit. Nu știu care-i situația lui dar Abel zice că părinții săi sunt extrem de stricți. Sigur, Dolores i-a făcut turul, însă m-am gândit că ar fi în regulă să-l întâmpine cineva de vârsta lui—cineva care chiar înțelege cum este să fi student la Rosemary. Am sugerat să-l las în cameră cu tine, însă m-am gândit că ar fi bine să-ți cer mai întâi părerea.

            Am ridicat din umeri, scoțându-mi pantofii de sub pat și trăgându-i peste călcâie. Șireturile erau deja legate.

            — Nu mă deranjează, atâta timp cât nu face gălăgie.

            — Nu pare genul care să facă probleme, îmi spuse preotul zâmbind. Sunt sigur că vă veți înțelege.

            În acea zi de februarie în care cerul era negru iar ploaia lovea pământul într-un mod violent, l-am întâlnit pe Maria Callahan.

             Îmi amintesc că-mi întinse mâna, apoi se prezentă, zâmbind. Era vizibil tulburat, la fel ca mine, însă asta nu-l împiedica să fie amabil și plăcut, la fel ca întotdeauna.

             Încă din acel moment—de când mă plimbam cu el pe holurile școlii și îi explicam despre cum decurg orele și care e conduita pe care o așteaptă maicile de la tine, de când el mergea tăcut în urma mea și asculta—am știut că îl plac pe Maria Callahan. Îmi plăcea tăcerea sa, faptul că vorbea doar atunci când avea ceva de spus, iar cuvintele sale erau mereu pline de înțeles. Maria nu umplea niciodată aerul cu vorbe fără rost și nu oferea niciodată consolări false, iar pentru mine această prezență a sa, luând în considerare toate privirile fals compătimitoare pe care le primisem în ultima săptămână, era un dar divin.

            În scurt timp eu și Maria devenisem prieteni. Ajunsesem să ne căutăm prezența unul altuia și să ne bucurăm de ea în tăcere. Din când în când, când nici unul dintre noi nu putea să doarmă, vorbeam în șoaptă—despre noi înșine. Eu îi vorbisem despre bunicul meu, despre felul în care trecerea sa în neființă mă afectase, iar el îmi povestii despre părinții săi și despre strictețea absurdă cu care se confruntase. Îmi povestise despre diabet și despre aparatul auditiv și-mi spuse cât de singur se simțea.

            Fără să-mi dau seama, am început să dezvolt o oarecare atracție față de el, de pielea sa albă, de felul în care-și apleca capul când asculta atent o conversație, de genele lungi și blonde, abia vizibile și de mâinile lui fine.