We Have Been Blessed

Capitolul 13

            Ziua următoare, Părintele Levi dădu buzna în cameră și după ce-mi spuse nu mai mult de câteva cuvinte, plecă la fel de repede.

            — Azi ajuți la grădinărit, Duncan.

            Aaron stătea pe pat și citea, așa că mi-am permis să-l întreb:

            — Așa face mereu?

            — Depinde. Uneori e în toane proaste. Îți dai seama după cum îți spune numele. Dacă-ți zice pe numele de familie, mai mult ca sigur l-a călcat vreo maică pe nervi. Cam nașpa că ai de muncit în grădină după amiază. Sper că nu te deranjează să te murdărești.

            Am dat din cap, spunând că eram obișnuit cu murdăria, lucru care ne făcu să ne aducem aminte de o întâmplare din copilărie, când eu l-am aruncat pe Aaron într-o baltă cu noroi și-mi luasem cearta secolului de la mama sa.

          Amândoi râsem, iar Aaron scoase o pungă de M&Ms dintr-un sertar și desfăcând-o, mă invită să mă așez lângă el.

           Am acceptat bucuros și mi-am vârât mâna în pungă, apucând un pumn lacom de bomboane.

            — Cum se face că Levi te pupă în fund în halul ăsta? am întrebat.

            — Levi e îndrăgostit de mine.

            Am pufnit, aproape înecându-mă cu bomboana pe care o mestecam.

            — Nu m-aș mira să fie adevărat.

            — Nu știu. Înainte ca Jean să absolve l-a rugat să aibă grijă de mine. A început să-mi aducă lucruri și mi-a spus că oricând am nevoie de ceva pot să merg la el. E logic că e nebun după mine.

            Am ridicat o sprânceană, privindu-l mai atent pe Aaron.

            — E singura explicație logică.

            El ridică din umeri și se întinse către punga cu bomboane.

* * *

            Adevărul era că uram munca în grădină, și nu pentru că nu ar fi relaxant și benefic, ci pentru că fiind băiat, ajungeam de obicei să car lăzi cu îngrășământ și să sap gropi imense, în timp ce fetele udau trandafiri și plantau ghiocei.

            St. Rosemary se mândrea cu un complex de clădiri moderne și o incredibilă grădină de flori, ambele întreținute de elevii școlii și cei suficient de proști încât să facă voluntariat la o școală catolică.

            Zic și eu, copii mor de foame în Africa, iar ăștia vin să planteze flori la biserică și lasă sume generoase pentru „dezvoltarea comunității".

            Acolo am găsit-o și pe Selvi, care era la departamentul de plantare.

            Nu am reușit să ne vorbim decât în pauza de masă, când toată lumea se așezase pe gazon și întinse pături de picnic. Era o atmosferă frumoasă, ce-mi amintea de copilărie, când membri ai bisericii ne invitau la ei și, după ce ne rugam, luam masa împreună în curtea din spate.

            Mereu mi-a plăcut să fac parte dintr-o comunitate, fie ea religioasă sau nu.

            Selvi se așeză lângă mine și-mi oferi un pahar de suc de portocale.