The new generation [Life in Greywood spin-off]

Capitolul 8- Welcome to the real Greywood!

A fost greu, atât de greu să îi spun totul. Şi totuşi nu mă aşteptam să asculte cu atât de multă atenţie, fără ca măcar să mă întrerupa.

Am luat-o mai întâi cu istoria Martei şi a soţului ei, Zaharia, apoi cu a oraşului, până la momentul de faţă. N-am omis să-i spun nici despre cum tatăl meu îşi pierduse odată amintirile şi nici despre Lilith, al cărui sânge curgea acum prin venele mamei mele şi o mare parte din el... în ale mele.

Nu a scos nici pâs. Era total absorbit de cuvintele mele şi l-am văzut cum încerca să nu reacţioneze chiar la fiecare noutate pe care i-o spuneam.

Aproape nici nu şi-a dat seama când am terminat. Continua să privească în gol fără să observe că mă uitam la el şi îl studiam îndeaproape. Când liniştea devenise deja prea apăsătoare, i-am vorbit:

-Matt, te simţi bine?

-Da, da, mi-a replicat imediat. Mă gândeam doar la mama mea şi...

-O să fie bine. Nu eşti speriat? l-am întrebat surprinsă.

-Speriat? m-a întrebat pufnind. Mai degrabă îngrijorat, Bianca.

-Uite, tâta timp cât eu sunt aici, mama ta nu este sub niciun pericol! O să am grijă ori ca bunica mea să nu afle, ori să nu îi facă nimic. Îţi promit!

-Nu vorbeam de mama, mi-a replicat pe o voce caldă.

-N-nu?

A scuturat din cap şi m-a privit parcă încercând să ajungă în adâncul sufletului meu. Pentru o secundă m-am pierdut în ochii lui albaştri, dar m-am trezit la realitate când vocea lui a vorbit:

-Mă refeream la tine. Bianca, mama ta a văzut cum vei.. ăă.. este posibil să mori! Nu îţi este teamă?

-Nu îmi este teamă de moarte, i-am mărturisit şi am fost surprinsă imediat când mi-am dat seama că nu minţeam. O pot înfrunta.

A scuturat din cap şi mi-a răspuns cu hotărâre:

-Dar.. Bianca... ştii măcar unde a văzut mama ta că eşti ucisă?

I-am zâmbit atotştiutor.

-Unde, atunci?

Mi-am întins mâna şi i-am arătat ce ne înconjura.

-Aici? m-a întrebat surprins.

-Da, am spus încuviinţând. În curtea liceului.

L-am văzut căscând ochii de uimire, în timp ce se pregătea să îmi spună ceva, însă n-a mai reuşit.

-E în regulă, l-am asigurat. O să am grijă.

-Pe toţi dracii, Bianca, nu! Nu ma veni la liceu, dacă de asta este nevoie, mi-a replicat înfricoşat.

-Nu pot, tărtăcuţă! Ce o să fac? O să stau tot restul vieţii mele izolată în casă? Şi dacă aş sta acolo, de unde ştiu că nu voi fi asasinată oriunde aş fi?

Mai multă teamă s-a citit pe chipul lui după ce i-am spus asta. A inspirat aer în piept şi şi-a ales cu grijă cuvintele, pe care mi le-a spus pe un ton cât de calm putea el:

-Bianca, te rog. Nu te pot lăsa...

-Ba poţi, i-am replicat întrerupându-l. Şi chiar crezi tu că mă poţi opri de la aşa ceva? Nţ. Never ever going to happen.

L-am văzut oftând îndelungat, când mi-am auzit telefonul vibrând în geantă. Enervată de întrerupere, l-am scos şi am răspuns pe un ton indiferent:

-Mda?

-Bianca, Bianca! s-a auzit vocea speriată a mamei şi am simţit cum ritmul inimii îmi acceleră brusc.