The new generation [Life in Greywood spin-off]

Capitolul 12 - Victor's POV

Era dimineaţă, iar eu mă pregăteam să ies să îi duc pe copii la şcoală, când am auzit-o pe Lorena vorbind la telefon în bucătărie.

Părea să vorbească cu sora ei, Cristine, după tonul pe care îl avea.

Am bătut încet în uşă, iar Lorena s-a întors imediat spre mine speriată, însă când a văzut că eu eram mi-a făcut semn să intru. Părea foarte supărată, iar vocea lui Cristine se auzea prin telefon ca un plânset.

-Cristine, calmează-te, îi spunea Lorena. Nu-i bai.

Mi-am turnat şi eu o ceaşcă de cafea şi am privit-o. Avea grijă de toată lumea, iar eu... o iubeam atât de mult! Uneori mi se părea chiar ireal că era soţia mea. Pur şi simplu, mă simţeam binecuvântat, iar faptul că şi Bianca avea pe cineva nu mă făcea decât să fiu şi mai fericit.

-Te rog, fii tare. Nu mai plânge, idioato! i-a spus Lorena mai mult în joacă decât serios.

Păru să îi mai zică ceva Lorenei, apoi ea şi-a dat ochii peste cap şi a închis. Imediat, am dat să o chestionez în legătură cu ce vorbiseră, însă m-am abţinut.

-Cum ai dormit? am întrebat-o eu, în schimb.

-Destul de bine, da' m-a trezit soră-mea..

-De ce?

-Probleme în paradis.

-Şi care ar fi acelea? am întrebat-o eu imaginându-mi ce putea fi atât de grav pentru inocenta Cristine.

-Loren nu vrea copii acum, mi-a replicat.

Mi-am ridicat o sprânceană în direcţia ei, căci nu îmi imaginam de ce putea face Cristine atâta caz doar pentru că soţul ei nu voia copii.

-Asta e tot? am întrebat eu surprins.

-Cristine a zis că da, însă eu bănuiesc că îmi mai ascunde ceva.

Nu m-am putut abţine să nu-mi dau ochii peste cap şi să expir zgomotos.

-Ai păţit ceva? mă întrebă Lorena şi se aşeză la mine în braţe.

I-am oferit un sărut cald pe buze, apoi unul pe frunte.

-Să înţeleg că asta înseamnă „mă simt perfect"? mă întrebă ea în continuare.

-Atâta timp cât toţi suntem teferi şi împreună, eu mă voi simţi întotdeauna perfect, i-am răspuns cu sinceritate.

-Te iubesc.

Şi astfel, s-a aplecat ca să îi aplic un alt sărut cald pe buze. Trebuia să savurez momentele acelea, căci multe rele aveau să se întâmple şi nu voiam să o pierd fix pe ea. Pur şi simplu nu puteam.

-Iar eu vă urăsc, s-a auzit o voce sâcâită din pragul uşii pe care am detectat-o imediat ca fiind a Biancăi.

Ca arşi de foc, Lorena a sărit din braţele mele şi s-a duc să o întâmpine pe Bianca, însă fiica noastră i-a dat mâna la o parte şi a venit spre frigider cu un aer nonşalant.

-Azi am poftă de sânge. Vreau sânge. Unde e sângele?

Stătea şi se uita mirată în frigider, iar eu nu m-am putut abţine să nu îmi ridic o sprânceană.

-Sânge? Parcă îngrăşa sângele, Bianca.

Ne-a privit ridicându-şi umerii fără păsare.

-Mă rog, am poftă. Deci, unde e sângele?

-Nu am mai trecut pe la bancă ca să iau, l-am terminat pe tot aseară. În plus, eu sunt singurul care bea, nu mă aşteptam să vrei şi tu.

-Mă rog, a spus indiferentă. Gabriel e gata. Plecăm în cinci minute, sper să fii gata.