Salveaza-mi sufletul

Capitolul 1

Violeta

Întind nervoasă mâna să opresc alarma care urlă ca o nebună pe noptiera din dreapta mea. Trebuie să mă trezesc, dar nu pot deschide ochii. Cred că nu am dormit mai mult de două ore, după ce am plâns aproape toată noaptea. Încă îmi trece prin fața ochilor tot ce s-a întâmplat aseară, fapt ce mă determină să mă ridic din pat instant.

Îmi trag picioarele spre baie și mă speri efectiv de mine când mă privesc în oglindă. Nu sunt eu cea pe care o văd. Părul îmi e încâlcit, ochii roșii și încercărnați, palidă și mai ales plină de vânătăi. Mă las să cad pe gresia rece și încep din nou să plâng. De ce trebuie să trec eu prin toate astea aproape zilnic, de ce trebuie să-i accept toate accesele de furie? De data asta a fost cel mai urât. Nu m-a mai lovit cu atâta sălbăticie niciodată. Am văzut atât de multă furie în ochii lui, care din maronii s-au făcut negrii. Mă întreb cum mă poate lovi cu atâta brutalitate ca apoi să-mi spună că mă iubește și tot ce face e numai pentru binele meu. Îl urăsc, dar nu mai pot pleca, pentru că de fiecare dată când m-a găsit a fost mai rău.

Vinovat de acest tratament e Damian, moștenitorul asociatului tatălui meu. După moartea familiei mele mi-a rămas pe umeri o companie pe care și dacă aș vrea nu o pot conduce, pentru că jumătate din acționari fac ce-i taie capul. Nu sunt prea interesată, Damian are grijă de tot, eu sunt doar atentă să nu rămân fără acțiuni.

Damian are 42 de ani, curtat cred de toate femeile din firmă, obsedat însă doar de persoana mea, chiar dacă l-am găsit de nenumărate ori cu câte o angajată pe birou. Pentru mine nu contează nimic din ce face el, cu toate că este un bărbat atractiv, tot ceea ce simt pentru el e scârbă și de fiecare dată sexul cu el se termină ori cu un viol, ori cu o bătaie serioasă.

Cu gândurile în mii de părți îmi termin dușul și caut să mă îmbrac cu ceva care să îmi acopere vânătăile vizibile. Îmi aleg într-un final un pantalon drept cu talie înaltă și o cămașă albă care se închide până pe gât.

Mă mișc robotic, dar trebuie să mă grăbesc fiindcă nu îmi place să ajung după ce toată lumea e venită. Îmi arunc laptopul în geantă, îmi iau sacoul, cheile și cobor. În timp ce cobor scările îmi sună telefonul, dar deși nu aveam de gând să răspund, mă făcuse curioasă apelantul insistent.

- Da, răspund sec.

- Bună dimineața, rază de soare.

- Ah Remus! Bună dimineața și ție. S-a întâmplat ceva?

- Nu chiar, trebuie să vorbesc cu tine. Ai ajuns la birou?

- Încă nu. Acum am intrat în mașină. De ce?

- Oprește-te la cafeneaua din colț. Te aștept.

- Bine. Ajung în zece minute.

Remus e mâna mea dreaptă în firmă . El se ocupă de tot, mai ales în lipsa mea și mereu e cu un pas înainte când trebuie pregătită vreo ședință. Întodeauna am văzut în el un frate și i-am plâns pe umăr de atât de multe ori, mai ales după accidentul familiei mele, când practic am rămas singură pe lume. Cu toate astea, nu știe însă că relația mea cu Damian nu e cea care se vede din exterior. Ne afișăm fericiți împreună și mereu trebuie să zâmbesc fals ca totul să-i meargă lui bine. Mă simt ca o damă de companie prost tratată.

- Remus, chiar sunt curioasă să știu de ce ai vrut să mă opresc aici și de ce nu am vorbit în birou?

- Hai așează-te. Ți-am comandat o cafea. Am vrut să stăm liniștiți, ști bine că nu putem vorbi niciodată când e și Damian în firmă.