Salveaza-mi sufletul

Capitolul 3

Violeta

Când am văzut că mă sună Damian mi-au înghețat toate simțurile. I-am răspuns cu inima în gât pentru că nu știam la ce să mă aștept din partea lui.

- Bună Damian.

- Ce faci Violeta? Unde ești?

- Acum mă duc spre casă.

- Și cu ce morții măsii mergi acasă? Mașina ta e în parcare.

- Am fost să mă plimb, de aceea am plecat fără ea.

- Și acum unde ești?

- În drum spre...

- Vino în parcare să vorbim. Trebuie să plec din oraș.

- Bine.

- Violeta, cu cine dracului ești de îmi vorbești în doi peri? Te omor nenorocito dacă mă înșeli cu cineva. Mișcă-ți fundul obraznic mai repede și nu mă face să aștept.

Am răsuflat ușurată când mi-a închis telefonul și m-am prefăcut cât de bine am putut în fața lui Remus. Nu trebuie să vadă că m-a afectat discuția cu Damian.

- Nu mai intra în parcare. Mă poți lăsa aici.

I-am mulțumit grăbită și l-am urmărit cu privirea până s-a depărtat că să fiu convinsă că nu va intra după mine.

Am tras aer în piept și am pornit spre parcarea subterană. Eram speriată de felul în care mi-a vorbit și așa mi-am dat seama că e nervos. Mă aștepta rezemat de mașina mea, încruntat și cu mâinile la piept.

- Ce dracu e cu hainele de pe tine?

Ah, uitasem că port hainele lui Remus.

- M-a prins ploaia și mi-am cumpărat ceva la repezeală.

- Mă crezi prost sau ce? Astea sunt haine de barbați.

- Da, ai dreptate. Era singurul magazin din zona în care eram.

- În fine. Mă grăbesc.

- Nu mi-ai spus unde pleci.

- Cu afaceri draga mea. Ți-am zis că vei avea o bucurie cât de curând. Totul se va schimba în bine și nu va trebui să muncești atât de mult. Vom avea mai mult timp pentru noi.

- M-ai cam băgat în ceață.

- Știu iubito. Mai ai puțină răbdare, măcar până mă întorc.

- Cât stai?

- Câteva zile.

- Nu mă poți lua cu tine?

- Nu, nu vreau să te amesteci în treburile mele.

- Bine, poate că ai dreptate, răspund cu jumătate de glas.

Începe să îmi fie frig și prezența lui mă agita foarte tare. Mă simt iarăși amețită și o stare de greață a pus stăpânire pe stomacul meu. Vreau doar să ajung căt mai repede acasă.

- Vio? Violeta?! Te simți bine?

Îl priveam și mă uimea îngrijorarea lui. Putea să fie și așa? Avea și sentimente? Omul ăsta e o enigmă.

- Da... da, cred că sunt bine.

- Ești sigură? Ești foarte palidă și tremuri. Ce e în neregulă cu tine?

- Cred că mă paște o răceală. O să mă opresc la farmacie în drum spre casă.

- Poți conduce în starea asta? Sau te duce George?

- Nu, nu e nevoie. Mulțumesc.

Nu vreau să cedez în fața lui, chiar dacă pare sincer preocupat de starea mea, nu-i dau satisfacția de a face cum vrea el. Mă lupt cu durerea groaznică de cap și cu amețeala care mă clatină pe picioare. Îl sărut scurt și mă întorc spre mașina mea, însă oricât de puternică încerc să fiu, nu reușesc să îmi mai controlez corpul. Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare și cum mă lovesc la cap de ceva rece, apoi totul a devenit negru.

Damian

După ce mă sărută scurt și îmi urează drum bun, o las să plece, deși sunt sincer îngrijorat de felul în care arată. Pălise dintr-o dată și tremura foarte tare. Am crezut-o pe cuvânt că e în stare să conducă și am ales să plec liniștit, dar când m-am întors să urc în mașină, am auzit un zgomot în spatele meu. Violeta a căzut, lovindu-se cu capul de mașină.

Șocul să o văd leșinată și cu sânge pe față a fost atât de mare încat pe moment nici nu știam cum să reacționez.

- George, sună naibii la ambulanță. Ar face bine să zboare până aici. Violeta, iubito, mă auzi? Te rog deschide ochii. Te iubesc, te rog nu-mi face asta, trebuie să iți revii. Iartă-mă că te-am rănit de atâtea ori, te rog. Te iubesc și tot ce am făcut, a fost pentru tine.

O strângeam la piept și plângeam văzând-o fără vlagă, cu chipul palid în contrast cu sângele care i se scurgea ușor dinspre tâmplă pe obraz.

Într-un final aud sunetul strident al ambulanței și mi-am amintit că urma să plec, dar nici nu vroiam să o las singură. Am pornit și eu spre spital, dar telefonul îmi suna ca un nebun.

- Unde naiba ești? Trebuia să fi aici de o oră.

- Știu, dar a intervenit ceva neprevăzut. Nu cred că ajung în seara asta.

- Nu se poate așa ceva. Ai înnebunit? A doua șansă nu vei mai primi. Ori te pui acum pe avion, ori îți iei adio de la tot. Nimic nu e mai important decât asta acum.

Am lăsat-o pe mâna medicilor și m-am asigurat să fie îngrijită și supravegheată 24 din 24. M-am decis să plec, nu pot rata șansa asta.

- George, nu te miști de aici, până nu îți spune Vlad. Să fie permanent cineva atent la ea. Mă bazez pe grija ta.

- Sigur Damian, ai să vezi că o își revină repede. Fi liniștit, nu o scap din ochi nici o clipă.