Salveaza-mi sufletul

Capitolul 38

Violeta

De ce doare atât de tare când încerci să uiți pe cineva pe care îl iubești? De ce transformăm iubirea în ură ca să pară mai ușor? Mi-e dor de el, mi-e dor de certurile noastre, de ochii lui, de zâmbetul lui și de șicanele lui. Ah, Vlad, de ce a trebuit să se întâmple așa cu noi? De ce nu am putut să fim doi oameni normali care să se iubească fără complicații, fără minciuni, fără secrete? Mi-e dor de atingerile lui, de sărutările lui, mi-e dor de tot ce înseamnă el. A rămas totul atât de neclar între noi ultima oară și faptul că mă crede o mincinoasă și o ticăloasă mă arde pe interior. Dar oricât de greu mi-ar fi, nu-i pot spune adevărul. Oare ce îmi doresc de la viață? Mă gândesc la răzbunare când viața mea e pe muchie de cuțit. Dacă refuz operația pentru ce mai lupt? Pentru cine să mă mai răzbun? Cu ce mă aleg? La ce îmi folosește un imperiu dacă nu îl voi conduce? La ce îmi folosesc banii dacă nu de ei am eu nevoie acum?

I-am promis lui George că vom deschide o cantină pentru sărmani, vreau să fac atât de multe, dar cred că nu se va alege nimic din visele mele. Sunt în casa asta de trei zile, dar parcă au trecut ani. Totul e la fel în fiecare zi, Dan pleacă de dimineață, George lipsește câteva ore și nu îmi spune unde merge, iar eu stau cu Nona prin bucătărie sau dorm. Nu asta mi-am dorit, nu viața asta o vreau. Nu am să fac operația. Nu vreau să rămân legată de cineva care să aibă permanent grijă de mine și să nu îmi pot îndeplini visele. Atunci mai bine fără ele. Sper că tratamentul să mă ajute să fiu pe picioarele mele până voi reuși să îndeplinesc prioritățile de pe lista mea de dorințe. Trebuie să deschidem cantina, vreau să mă lămuresc cu Vlad și vreau să împart cum trebuie tot ce mai am. Din nou gândurile mele sunt cam amestecate și deja simt cum îmi pulsează tâmplele. Mă ridic ușor amețită de pe bancă, trebuie să mă odihnesc neaparat. Am plâns azi mai mult ca în ultimele zile și știu că stările astea nu îmi fac bine deloc, dar nu le pot evita oricât încerc să mă distrag. Sper doar să nu întâlnesc în living pe nimeni care să mă vadă în starea asta, tocmai să nu fiu iarași certată, dar nu știu dacă am eu norocul să trec neobservată. Cei doi sunt pe canapea și urmăresc foarte atenți un meci la tv, ceea mă bucură pentru că pot merge spre camera mea fără să mă bage în seamă. Nici nu am gândit bine ideea când îmi aud numele strigat de George, fir-ar.

- Ce faci Vio? Te uiți cu noi la meci?

- Mă duc în cameră. O să dorm puțin, spun cu vocea gâtuită de durerea de cap care se întețea.

- Bine, somn ușor.

Nu am întors capul spre ei, doar pășeam spre camera mea, însă privirea mi s-a încețoșat brusc și ușile parcă se depărtau de mine. Mi-am dus mâna la tâmplă sperând că durerea va înceta, dar era în zadar. La naiba, acum ce fac? Nu vreau să chem pe niciunul din ei să mă ajute, trebuie să mă descurc și fără ei, urăsc să depind de cineva. Am simțit o mână caldă pe brațul meu și o voce blândă care mă strigă ușor.

- Violeta scumpa mea, te simți bine?

- Ah, Nona, nu prea. Sunt puțin amețită.

- Vino, te ajut să ajungi în cameră.

M-am lăsat ușor în mâinile ei, dar picioarele nu m-au ajutat deloc. Am căzut pur și simplu în brațele ei fără să îmi pot controla corpul.

- Băieți, am nevoie de ajutor.

- Violeta, ce ai pățit?

- Sunt bine, am amețit doar, spun în timp ce George m-a dus în brațe până pe pat.

- Ți-ai luat medicamentele azi? Nona, și-a luat tratamentul?

- Da George, răspunde îngrijorată.