Just love me again

Capitolul 2

  Toată ziua a fost una plina. Cred ca a fost cea mai grea zi din toată săptămana.

Eram pregătită să-i scriu lui Zayn un mesaj, dar sunt întreruptă de usa care se deschide.

—Nu ai voie aici, spun privindu-l.

—Stiu. Doar ca ma plictiseam si nu aveam ce face, ridica din umeri si se asează pe scaunul din fata mea.

Eram in camera da garda, luând doar o mica pauza, pana vine o alta urgenta.

—Bine, esti polițist, faci ce vrei. Nu vreau sa ma fac cu o amenda, glumesc.

—Cred ca ți-aș da totuși una, zambeste.

—De ce? ridic din sprincene.

—Exces grav de frumusețe, raspunde privindu-mă in ochi.

Zambesc si imi aplec privirea, simțind cum sângele imi urca in obraji.

Scutur din cap inca zâmbind, si imi deschid telefonul. Intru la mesaje, si încep să-i scriu lui Zayn.

"Nu o sa pot ajunge la Kim. Ia-o tu te rog.–E"

Il trimit si mesajul lui nu întârzie sa apăra.

"Sigur. Ne vedem acasa.–Z"

"Ne vedem acasa." Asta suna cândva minunat.

—Vorbesti cu iubitul tau? intreaba arătând spre telefon.

—Nu, raspund repede. Nu am prieten.

—Interesant, mormăie mai mult pentru el.

Las telefonul pe masa, si ma ridic cand aud alarma de urgenta.

—Minunat, spun ironica și-mi dau ochii peste cap.

Ies din camera si ma duc in sala, unde o vad pe Perrie cu o fetița mica in brate. O pune pe pat, si imi face semn sa vin.

—Părinții ei au făcut accident cu masina, ea este intr-o stare critica. Nu cred ca o putem salva, spune privind-o trist.

Era mica, cam de vârsta lui Kim. Fata ei pe o parte era plina de sânge, iar umarul stâng se vedea ca este dislocat. Cu toate astea, încă respira. Greu, dar o făcea.

Am luat masca de oxigen si i-am pus-o pe fata, apoi i-am curățat rana de la cap. Era spart. Am conectat-o la aparate, si ma rugam sa trăiască.

In timp ce ii puneam o perfuzie, aparatele au început sa țiuie, arătând o linie dreapta. Nu mai avea puls.

Mi-am pus mâinile pe pieptul ei mic si am început sa apăs, încercând să-i repornesc inima, dar degeaba.

Deja făceam asta de mai bine de zece minute, iar ea nu dădea niciun semn.

—Nu mai încerca, e gata, aud vocea unui doctor.

Am mai apăsat de inca doua ori, însă același rezultat.

M-am îndepărtat de ea si am privit-o cu lacrimi in ochi. Micuța fata a murit.

O alta asistenta a pus un cearșaf alb pe corpul ei mic, acoperind-o de tot.

—Nu mai sta aici, pleaca acasa, spune Bob, privindu-mă blând.

Dau din cap si plec, ducandu-ma in camera de garda.

Am trântit usa si m-am lipit apoi cu spatele de ea, lăsându-mă in jos. Lacrimile au început să-mi ude obrajii, doar la gândul ca nu am putut-o salva.

—Ce s-a întâmplat? ii aud vocea alarma a lui Chris.

—Am pierdut un copil, raspund ștergându-mi lacrimile.

Se lasa langa mine si ma privește.

—Stiu cum te simți. Trebuie doar sa treci peste.

Cum sa trec peste cand am si eu un copil? Nu imi poate spune mie asta.

—Nu ai cum sa treci peste, raspund. Cine stie ce o sa fie acum in sufletele părinților ei.

—Doar nu te învinovățești acum, nu?

—Am făcut tot ce am putut pentru a-i reporni inima, nu a vrut sa mai lupte, spun ștergându-mi alte lacrimi.

—Exact. Ai făcut tot ce ai putut. Nu a fos vina ta. Din ce gauza a murit?

—Accident de masina.

Pufneste si scutura din cap. Se ridica si imi întinde o mana, i-o prind si ma ridic.

—Ar trebui sa pleci acasa. Esti terminată, spune.

Oftez strangandu-mi ochii, apoi ma duc la dulap si imi iau geanta, luându-mi apoi telefonul de pe masa.

Ieșim amândoi in camera, si ne oprim pe hol.

—Vreau sa te duci in salon, trebuie sa te odihnești. Rana ta de la abdomen de urâta si nu vreau sa ti se infecteze sau ceva, ii spun privindu-l.

—Nu e prima oară, stai calma. Mâine vii la munca? schimba subiectul.

—Da. Am de la opt pana la unu.

—Bun. Seara ce faci? zambeste subtil.

—Domnule Wood, va gândiți la ceva? intreb amuzata.

—La o plimbare cu o domnișoara care nu are prieten, sigur! raspunde zâmbind.

—Nu vi de pare ca va grăbiți?

—Decât sa aștept saptamâni bune, nu.

—Sincer, nu stiu ce răspuns să-ți dau. Vorbim mâine.

—Sigur, raspunde.

Ii zambesc făcându-i cu mana, apoi ies din spital.

Ma urc in masina si ies din parcare accelerând, vrand sa ajung cat mai repede acasa. Vreau s-o strâng in brate pe Kim.

Tot drumul m-am gândit numai la acea fetița. Am aflat de la Perrie ca o chema Anabella. Un nume frumos, pentru un înger frumos. Părinții ei nu ai avut probleme, doar cateva zgârieturi.

Ajunsă in fata blocului, intru repede in el si ma duc la lift, apăsând butonul 15.

In cateva secunde ajung, si ma duc repede la usa, intrând in casa.

Pun geanta jos, ma descalț si ma duc in living.

—Mami! tipa Kim de pe canapea, venind in fuga la mine.

Ma las in jos si o iau in brate, ridicându-ma apoi cu ea. O pup pe obraji si nas, făcând-o sa chicoteasca.

Zayn era pe canapea si ne privea. S-a ridicat venind spre noi, apoi m-a sărutat pe tâmpla.

Ii zambesc si o las jos pe Kim, vrand sa se ducă la ea in camera.

—Cum a fost ziua ta? intreaba după ce ne așezăm pe canapea.

—Groaznica, raspund.

—De ce? se încrunta.

—Nu am putut sa ii repornesc inima unui copil, șoptesc cu lacrimi in ochi.

Ma privea atent, apoi s-a apropiat de mine si m-a luat in brate. Prima mea reacție a fost de a-l împinge, dar nu am făcut-o. M-a luat in brate doar pentru a-mi arata ca este langa mine. Nimic mai mult. Acum imi dau seama ca inca mai simt ceva pentru el. Chiar daca au trecut trei ani de cand brațele lui m-au înconjurat destul de rar.