Incurcat cu italianca!

EPILOG

Epilog

...10 luni si 17 zile mai tarziu...

În miez de noapte, Conacul semi-fortificat din Queens al familiei Morelli era mai treaz ca niciodată. Cel mai nou membru al familiei, micuta Antonya Casiana Morelli manifesta primele semne de colici si pe principiul muschetarilor...toti pentru unul si unul pentru toti...nimeni nu avea permisiunea sa doarmă.
Monalise, se tot agita pe langa pătuț, schimbând scutece ai agitând biberoane, in speranța de a gasi ceva care să-i linișteasca fiica, in timp ce soțul ei o privea din cadrul usii.
---Trebuie sa scapi de chestia aia, zise el zambind șmecherește.
---Ce? A, sigur.
Lua punga în care se afla scutecul folosit cu gândul să scape de el, dar Giulio il luă din mână.
---Nu, nu asta! Vorbeam despre copil.
---Nu fi măgar, bărbate! Decât să faci pe deșteptul mai bine vino și pune-ți copilul la somn cât arunc eu mizeria. Spunând asta o luă în jos pe scări, lăsându-l acolo pe Gio.
Cu mâinile tremurând, așa cum tremurau de fiecare dată când își lua în brațe mica prințesă, începu să spere la un miracol.
---Hei, scumpete, nu vrei să lăsăm cartierul să doarma, măcar pentru câteva ore?
Ca răspuns, Antonya țipă din toți rărunchii.
---Ok, Ok! Tati o să-ți spună o poveste. A fost odată ca niciodată o prințesă care domnea peste un regat mare din Europa. Un rege american o iubea foarte mult, dar nu putea ajunge la ea, penru că era păzită de vrăjitorul cel rău, Paolo și de un dragon...Tonyo. Un dragon arogant, puternic și viclean, căruia îi porți numele.
Povestea contiună și în mintea lui Giulio se derula fiecare amintire cu soția sa: cum o găsise în grădină, cum ea apăruse în acel restaurant infect căutându-l, fiecare dimineață în care îi vazuse ochii ei frumoși pe perna alăturată.  
30 de minute mai târziu reuși să o adoarmă și toată casa se afundă într-o liniște împaciuitoare. O sărută pe frunte și o aranjă în pătuțul ei cu baldachin. Vru să plece spre dormitor, dar așa de greu îi era să își desprindă ochii de imaginea aceea...de fetița lui, care era fericită și sănătoasă...sângele lui...sufletul lui.
---Oau, Morelli, frumoasă treabă! Se pare că i-am făcut ceai degeaba.
Șoaptele Monalisei au fost însoțite de o îmbrățișare plină de o tandrețe infinită.
---Doamnă Morelli, ce pot spune. E efectul meu asupra femeilor, eu le spun povești și ele cad late.
---Hai în pat deagul meu, e timpul
să-mi arăți cum se termină povestea aia. E regele bun la pat?
---Ha! Deja cunoști calitatea serviciilor, dar îți mai arăt odată bucuros.
O ridica pe sus și o duse în camera lor, iar acolo îi repetă de câteva ori finalul poveștii...

***

...6 ani și o lună mai tărziu...

Domnul Morelli, apreciat dezvoltator imobiliar și filantrop...și cu câteva alte preocupări necunoscute publicului larg, se simțea puțin incomfortabil în sala plină de părinți mândri și profesori pretențioși, dar nu începu să își plângă de milă. Căută locurile rezervate pentru fiica și fiul lui și ascultă în liniște discursul de sfârșit de an de la Universitatea Columbia. Se vorbea despre educație și rezultate, implicare civică și salvarea lumii...nu era deloc impresionat. Dar ce nu face un bărbat pentru femeia pe care o iubește? Monalise era de astăzi licențiată în stidii de artă clasică și contemporană și chiar dacă pentru el diploma aia nu însna nimic, căcia ea era oricum cea mai inteligentă femeie pe care o știa, mândria îi fremăta în piept. Era frumoasă în robă și fericită că își îndeplinise visul ăsta. În cei 4 ani și jumătate de studiu, Giulio nu fusese tot timpul fericit, căci o femeie care se împarte între o fată de trei ani, o sarcină și o facultate, nu are întotdeauna timp de soțul ei. Spre rușinea lui își aduse aminte cum simțise gelozie față de profesorii ei, dar când decanul o declără șefă de promoție lăsă în urmă toate acele sentimente. Ea radia, genul ală de fericire nu se putea vedea pe chipul ei nici atunci când lucra la centrul de întrajutorare, nici când veneau în vizită cei un milion de italien care îi erau rude. Genul acela de fericire era rezervat pentru lucrurile cele mai importante: soțul, copiii și acum arta. Și Dumnezeu era martor că și el era fericit să o vadă așa
...