Baronul, urmat de conte, străbătu un şir lung de încăperi
remarcabile prin somptuozitatea lor greoaie şi prin prostul-gust fastuos şi
ajunse până în buduarul doamnei Danglars — o cameră mică,
octogonală, tapetată cu atlas roz, acoperit de dantelă. Fotoliile erau de
lemn vechi poleit, cu stofe vechi. Partea de deasupra uşilor înfăţişa
scene pastorale în genul lui Boucher. În sfârşit, două pasteluri drăguţe în
medalion, armonizate cu restul mobilei, făceau din odăiţa aceasta
singura din palat cu o notă deosebită. E drept că scăpase planului
general întocmit de domnul Danglars şi de arhitectul său, una dintre cele
mai de seamă celebrităţi ale Imperiului; şi că decorarea ei şi-o rezer-
vaseră numai baroana şi Lucien Debray. De aceea, domnul Danglars,
mare admirator al antichităţii în maniera în care o înţelegea Directoratul,
dispreţuia cămăruţa cochetă unde de altminteri el nu era admis decât cu
condiţia că-şi va justifica prezenţa cu o altă persoană. În realitate, nu
Danglars prezenta, ci dimpotrivă el era prezentat, şi era bine sau rău-
primit după cum figura musafirului îi era baroanei plăcută sau nu.
Doamna Danglars, a cărei frumuseţe putea să fie încă amintită în
ciuda celor 36 de ani ai ei, se afla la pian, o capodoperă micuţă de lemn
mozaicat, în timp ce Lucien Debray, stând în faţa unei mese de lucru, frunzărea un album.
Înaintea de sosirea contelui, Lucien avusese timpul să-i istorisească
baroanei multe lucruri în lqgătură cu acesta. Se ştie ce puternică
impresie făcuse Monte-Cristo asupra comesenilor la dejunul oferit de
Albert. Impresia aceasta nu i se ştersese încă lui Debray, iar informaţiile
date baroanei asupra contelui se făceau simţite. Curiozitatea doamnei
Danglars, stârnită de amănuntele mai vechi aflate de la Morcerf şi de
cele noi aflate de la Lucien, atinsese culmea. De aceea, scena cu pianul şi
albumul nu era decât una din micile mici şmecherii mondene, graţie
cărora sunt voalate cele mai puternice precauţiuni. În consecinţă,
baroana îl primi pe Danglars cu zâmbetul pe buze. Contele primi, în
schimbul salutului său, o reverenţă ceremonioasă, dar în acelaşi timp
plină de graţie.
La rându-i, Lucien schimbă cu contele un salut de semicunoştinţă şi
cu Danglars, un semn de intimitate.
— Doamnă baroană, spuse Danglars, permiteţi-mi să vă prezint pe
domnul conte de Monte-Cristo, care mi-a fost trimis de corespondenţii
mei din Roma cu cele mai strălucitoare recomandări. N-am decât un
cuvânt de spus, care va face într-o clipă din domnia sa slăbiciunea
tuturor frumoaselor noastre. Vine la Paris cu intenţia să stea un an şi să
cheltuiască şase milioane în răstimpul acestui an. Hotărârea domniei
sale făgăduieşte o serie de baluri, de dineuri, de festivaluri la care
nădăjduiesc că domnul conte nu ne va uita, aşa cum nu-l vom uita nici
noi la micile noastre petreceri.
Deşi prezentarea era grosolan elogioasă, în genere e un lucru atât
de rar ca un bărbat să vină la Paris pentru a cheltui într-un an averea
unui prinţ, încât doamna Danglars zvârli asupra contelui o ocheadă nu
lipsită de oarecare interes.
— Şi când aţi sosit, domnule? întrebă baroana.
— Ieri-dimineaţă, doamnă.
— Şi veniţi potrivit obiceiului dumneavoastră, după câte mi s-a spus,
de la capătul lumii?
— De data aceasta, doamnă, pur şi simplu de la Cadix.
— Oh, sosiţi într-un anotimp groaznic! Parisul e nesuferit vara. Nici
baluri, nici reuniuni, nici serbări. Opera italiană e la Londra, opera france-
ză pretutindeni, afară de Paris. Iar despre teatrul francez, ştiţi că el nu
mai e nicăieri. Nu ne rămân deci ca distracţie decât câteva nefericite
curse în Champs-de-Mars şi la Satory. Veţi avea cai la curse, domnule
conte?
— Doamnă, voi face tot ce se face la Paris dacă am norocul să
găsesc pe cineva care să mă informeze cum trebuie asupra deprinderilor
franţuzeşti.
— Sunteţi amator de cai, domnule conte?
— Mi-am petrecut o parte din viaţă în Orient, doamnă, iar orientalii
nu preţuiesc decât două lucruri pe lume: nobleţea cailor şi frumuseţea
femeilor.
— O, domnule conte, spuse baroana, ar fi trebuit să aveţi galanteria
de a le pune pe femei în primul rând.
— Vedeţi, doamnă, că aveam dreptate adineauri când doream un perceptor care să mă poată călăuzi în obiceiurile franţuzeşti?
În momentul acela, camerista favorită a doamnei baroane Danglars
intră şi, apropiindu-se de stăpână, îi şopti câteva cuvinte la ureche.
Doamna Danglars păli.
— Cu neputinţă, spuse ea.
— Cu toate acestea, este adevărul exact, doamnă, răspunse
camerista.
Doamna Danglars se întoarse spre soţul ei.
— E adevărat, domnule?
— Ce anume, doamnă? întrebă Danglars vizibil agitat.
— Ce spune fata...
— Şi ce spune ea?
— Că vizitiul, ducându-se să-mi înhame caii la trăsură, nu i-a găsit în
grajd. Vă întreb ce înseamnă asta?
— Doamnă, spuse Danglars, ascultaţi-mă.
— O, vă ascult, domnule, căci sunt curioasă să ştiu ce îmi veţi
spune. Îi voi aduce pe domnii judecători între noi şi le voi spune din
capul locului cum stau lucrurile. Domnilor, continuă baroana, domnul
baron Danglars are zece cai în grajd. Printre aceşti zece cai, doi sunt ai
mei, cai fermecători, cei mai frumoşi din Paris. Îi cunoaşteţi, domnule
Debray, vânăt-rotaţii mei. Ei bine, doamna de Villefort mă roagă să-i
împrumut trăsura ca să meargă mâine la Bois, eu i-o făgăduiesc, iar
Domnul Danglars a avut, desigur, ocazia să câştige câteva mii de franci
şi i-a vândut. Oh, Doamne, oribilă rasă — rasa speculanţilor!
— Doamnă, răspunse Danglars, caii erau prea năvalnici, aveau abia
patru ani, mă îngrijoram cumplit pentru dumneavoastră.
— Domnule, ştiţi bine că de o lună de zile am în serviciul meu pe cel
mai bun vizitiu din Paris, dacă nu cumva l-aţi vândut şi pe el o dată cu
caii.
— Scumpă prietenă, vă voi găsi alţii la fel, chiar mai frumoşi, dacă e
cu putinţă; dar cai blânzi, liniştiţi, care să nu-mi mai inspire atâta groază.
Baroana înălţă din umeri cu aer de profund dispreţ.
Danglars nu păru că observă gestul acesta mai mult decât conjugal
şi, întorcându-se spre Monte-Cristo, îi spuse:
— Regret că nu v-am cunoscut mai demult, domnule conte, spuse
el. Vă aranjati casa?
— O, da! recunoscu contele.
— Vi i-aş fi propus dumneavoastră. Închipuiţi-vă că i-am dat pe ni-
mic. Aceasta însă pentru că, după cum v-am spus, voiam să scap de ei:
sunt cai pentru un bărbat tânăr.
— Domnule, spuse contele, vă mulţumesc. Am cumpărat azi
dimineaţă doi cai destul de buni şi nu prea scumpi. Domnul Debray,
sunteţi cunoscător, nu-i aşa? Ia priviţi!
În timp ce Debray se apropie de fereastră, Danglars se apropie de
soţia sa:
— Închipuiţi-vă, doamnă, îi spuse el în şoaptă, că mi s-a oferit un
preţ exorbitant pentru caii aceştia. Nu ştiu ce nebun care vrea să se
ruineze mi-a trimis azi pe administratorul său, dar fapt e că am câştigat
16.000 de franci. Nu mă certa, îţi voi da patru mii dumitale şi două mii Eugeniei.
Doamna Danglars aruncă asupra soţului ei o privire zdrobitoare.
— A! exclamă Debray.
— Ce e? întrebă baroana.
— Dar nu mă înşel, la trăsura contelui sunt înhămaţi caii dumnea-
voastră, propriii dumneavoastră cai!
— Vânăt-rotaţii mei? exclamă doamna Danglars.
Şi se repezi la fereastră.
— Într-adevăr, ei sunt, spuse ea.
Danglars era înmărmurit.
— E cu putinţă? întrebă Monte-Cristo, afectând uimirea.
— De necrezut! murmură bancherul.
Baroana îi şopti două cuvinte lui Debray, care se apropie de Monte-
Cristo.
— Baroana vă întreabă cu cât v-a vândut soţul ei caii aceştia?
— Exact nu ştiu. E o surpriză pe care mi-a făcut-o administratorul şi
care m-a costat, îmi pare, treizeci de mii de franci.
Debray se duse să comunice baroanei răspunsul.
Danglars era aşa de palid şi de încurcat încât contele păru înduioşat
de el.
— Vedeţi ce ingrate sunt femeile? Atenţia dumneavoastră nu a
mişcat-o o clipă pe baroană. Dar ce vreţi? Iubim totdeauna ceea ce ne
face rău; de aceea, lucrul cel mai nimerit, crede-mă scumpe baroane,
este să le laşi totdeauna să-şi facă de cap. Dacă şi-l sparg, nu se pot
supăra decât pe ele înşile.
Danglars nu răspunse nimic. Prevedea într-un viitor apropiat o scenă
dezastruoasă. Sprâncenele doamnei baroane se încruntaseră şi,
asemenea acelora ale lui Jupiter Olimpianul, prevesteau furtună. Debray
care o simţea, pretextă o treabă şi plecă. Monte-Cristo care nu voia,
rămânând, să strice poziţia pe care nădăjduia s-o cucerească, o salută
pe doamna Danglars şi se retrase, lăsându-l pe baron pradă furiei
nevestii.
— Bun, gândi Monte-Cristo, retrăgându-se. Am ajuns unde voiam.
Am în mâinile mele liniştea menajului şi voi câştiga dintr-o singură lovitu-
ră inima domnului şi inima doamnei. Ce noroc! Dar n-am fost prezentat
domnişoarei Eugénie Danglars, pe care aş fi ţinut totuşi s-o cunosc. Ne
găsim încă la Paris şi avem timpul în faţa noastră... Pe mai târziu...
Cu această reflexie, contele se urcă în trăsură şi se înapoie acasă.
Peste două ceasuri, doamna Danglars primi o scrisoare fer-
mecătoare de la contele de Monte-Cristo prin care îi declara că, nevoind
să debuteze în lumea pariziană mâhnind o femeie frumoasă, o ruga să
primească înapoi caii.
Aveau acelaşi harnaşament pe care ea îl văzuse de dimineaţă. Atât
numai că, în mijlocul fiecărei rozete de la ureche, contele pusese să se
coasă un diamant.
Danglars primi şi el o scrisoare.
Contele îi cerea permisiunea să explice baroanei capriciul acesta de
milionar, rugându-l să scuze maniera orientală care însoţea înapoierea
cailor.
În timpul serii, Monte-Cristo plecă la Auteuil întovărăşit de Ali.
A doua zi, chemat, pe la orele trei, Ali, intră în cabinetul contelui.
— Ali, îi spuse el, mi-ai vorbit deseori despre iscusinţa ta în
aruncarea laţului.
Ali făcu semn că da şi se îndreptă mândru.
— Bine. Aşadar, cu laţul ai putea să opreşti un bou?
Ali făcu semn din cap că da.
— Un tigru?
Ali făcu acelaşi semn.
— Un leu?
Ali făcu gestul cuiva care aruncă laţul şi imită un muget gâtuit.
— Bine, înţeleg, spuse Monte-Cristo. Ai vânat lei?
Ali făcu din cap un semn orgolios.
— Dar ai putea să opreşti din goană doi cai?
Ali zâmbi.
— Ei, bine, ascultă. În curând va trece o trăsură purtată de doi cai,
vânăl-rotaţi, aceeaşi pe care îi aveam eu ieri. Chiar de ar fi să te
zdrobească, trebuie să opreşti trăsura asta în dreptul porţii mele.
Ali coborî în stradă şi desenă în faţa porţii, pe caldarâm, o linie: intră
apoi şi arătă linia contelui care-l urmărise din ochi.
Contele îl bătu blând pe umăr: aşa îi mulţumea lui Ali. Nubianul se
duse să-şi fumeze ciubucul pe piatra care se afla la colţul casei şi al stră-
zii, în timp ce Monte-Cristo se depărta, fără să se mai sinchisească de ce-
va.
Totuşi, pe la orele cinci, adică ora când contele aştepta trăsura, se
puteau vedea încolţind într-însul semnele aproape imperceptibile ale
unei uşoare nelinişti. Se plimba într-o cameră care dădea spre stradă,
trăgând, din când în când, cu urechea şi apropiindu-se de fereastra prin
care îl zărea pe Ali fumând cu o regularitate ce arăta că nubianul nu
avea altă grijă.
Deodată se auzi un huruit îndepărtat, care se apropia însă cu iuţeala
fulgerului. Apoi apăru o caleaşcă, al cărei vizitiu încerca zadarnic să
stăpânească caii care înaintau furioşi, zburliţi, năpustindu-se cu salturi
smintite.
În caleaşcă, o tânără femeie şi un copil de şapte, opt ani, ţinându-se
îmbrăţişaţi, pierduseră din cauza spaimei până şi puterea de a scoate un
strigăt; era de ajuns un bolovan sub roată sau un copac în cale pentru a
sfărâma complet trăsura care trosnea. Trăsura gonea prin mijlocul străzii
şi se auzeau strigătele de groază ale celor ce o vedeau.
Ali îşi puse deodată ciubucul la o parte, scoase din buzunar laţul, îl
aruncă, înfăşură de trei ori picioarele de dinainte ale calului din stânga,
se lăsă târât trei, patru paşi de violenţa goanei, dar, după aceşti trei,
patru paşi calul înlănţuit se prăbuşise. Căzu peste oişte, pe care o frânse
şi paraliză astfel sforţările calului rămas în picioare. Vizitiul se folosi de
momentul acesta pentru a sări de pe capră; dar Ali a şi înşfăcat nările
celui de-al doilea cal cu degete de fier, iar animalul, nechezând de
durere, s-a lungit, zvârcolindu-se, lângă tovarăşul său.
Pentru toate acestea nu a fost nevoie decât de timpul care-i trebuie
glonţului să atingă ţinta.
A fost însă de-ajuns pentru ca, din casa în faţa căreia s-a întâmplat
accidentul, un bărbat să alerge urmat de mai mulţi servitori. În
momentul în care vizitiul deschise portiera, el scoase din caleaşcă pe
doamna care, cu o mână se ţinea de pernă, iar cu cealaltă îşi strângea la
piept copilul leşinat. Monte-Cristo îi duse pe amândoi în salon, aşezându-
i pe o canapea.
— Nu vă mai temeţi, doamnă. Sunteţi salvată.
Femeia îşi veni în fire şi, în locul oricărui răspuns, îl arătă pe fiul ei
cu o privire mai elocventă decât toate rugăciunile.
Într-adevăr, copilul era tot leşinat.
— Da, doamnă, înţeleg, spuse contele examinând copilul. Fiţi însă li-
niştită, nu i s-a întâmplat nimic şi numai frica l-a adus în starea aceasta.
— O, domnule, exclamă mama, nu cumva îmi spuneţi aşa ca să mă
liniştiţi? Priviţi cât e de palid. Fiul meu, copilul meu, Edouard, răspunde
mamei tale! O, domnule, trimiteţi după un medic. Dau toată averea mea
celui care îmi readuce copilul la viaţă.
Monte-Cristo făcu un gest cu mâna pentru a o calma pe mama înlă-
crimată şi, deschizând o casetă, scoase din ea un flacon de Boemia
încrustat cu aur, conţinând o licoare roşie ca sângele, din care picură un
strop pe buzele copilului.
Deşi tot palid, copilul deschise îndată ochii.
Bucuria mamei deveni aproape un delir.
— Unde mă aflu? exclamă ca. Şi cui datorez atâta noroc după o
încercare aşa de crudă?
— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă aflaţi în casa celui mai fericit
om care a putut să vă cruţe o mâhnire!
— O, blestemată curiozitate! spuse doamna. Tot Parisul vorbea
despre minunaţii cai ai doamnei Danglars, şi am avut nebunia de a vrea
să-i încerc.
— Cum, exclamă contele, cu o uimire admirabil jucată, caii aceştia
sunt ai baroanei?
— Da, domnule, o cunoaşteţi?
— Pe doamna Danglars? Am avut cinstea, iar bucuria mea este îndoi-
tă că vă văd salvată din pericolul prin care caii v-au făcut să treceţi. Căci
în sarcina mea aţi fi putut să puneţi pericolul acesta: eu cumpărasem ieri
caii de la baron; dar baroana a părut că îi regretă aşa de mult încât i-am
înapoiat, rugând-o să-i accepte din partea mea.
— În cazul acesta, dumneavoastră sunteţi contele de Monte-Cristo,
despre care Hermine mi-a vorbit atâta ieri?
— Da, doamnă, o aprobă contele.
— Domnule, eu sunt doamna Héloïse de Villefort.
Contele se înclină ca unul în faţa căruia se pronunţă un nume abso-
lut necunoscut.
— O, cât de recunoscător va fi domnul de Villefort! urmă Héloïse; şi
dumneavoastră vă va datora viaţa noastră: i-aţi redat soţia şi fiul. De
bună seamă că, fără servitorul dumneavoastră generos, scumpul meu
copil şi cu eram ucişi.
— O, doamnă, mă înfior şi acum de pericolul prin care aţi trecut!
— Nădăjduiesc că îmi veţi permite să răsplătesc cu vrednicie devotamentul omului...
— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, nu mi-l răsfăţaţi pe Ali, vă rog,
nici prin laude, nici prin recompense; acestea sunt deprinderi pe care nu
vreau să le capete. Ali e sclavul meu. Salvându-vă viaţa, mă slujeşte pe
mine şi este dator să mă slujească.
— Dar şi-a riscat viaţa sa, spuse doamna de Villefort căreia tonul de
stăpân al lui Monte-Cristo îi impunea în chip deosebit.
— Eu i-am salvat viaţa, doamnă, răspunse Monte-Cristo. În
consecinţă, ea îmi aparţine.
Doamna de Villefort tăcu. Se gândea poate la omul acesta care, din
primul moment, producea o impresie profundă asupra tuturora.
În răstimpul clipei de tăcere, contele examină în voie copilul pe care
mama îl acoperea cu sărutări. Era mic, plăpând, cu pielea albă, aşa cum
o au copiii roşcaţi, şi totuşi o claie de păr negru, potrivnic oricărei
pieptănături, îi acoperea fruntea bombată şi, căzând pe umeri, îi
înconjura figura, accentuând vioiciunea ochilor plini de şiretenie şi de
copilărească răutate, gura abia reînsufleţită era mare, iar buzele erau
subţiri. Trăsăturile copilului de opt ani îi dădeau cel puţin doisprezece.
Cea dintâi mişcare a fost de a se smulge, printr-o mişcare bruscă, din
braţele mamei şi de a deschide caseta din care contele scosese flaconul
cu elixir; apoi, fără să ceară voie cuiva, ca un copil obişnuit să-şi
satisfacă orice capriciu, se apucă să destupe fiolele.
— Nu pune mâna, dragul meu, spuse repede contele. Câteva din lichi-
dele acestea sunt periculoase, nu numai bându-le, dar chiar respirându-le.
Doamna de Villefort se îngălbeni şi opri braţul fiului său pe care îl
trase spre ea. După ce temerea i se potoli, aruncă îndată asupra casetei
o privire scurtă, dar expresivă, pe care contele o remarcă.
În momentul acela intră Ali.
Doamna de Villefort schiţă o mişcare de bucurie şi, trăgându-l pe co-
pil aproape de ea, îi spuse:
— Edouard, îi spuse, vezi pe servitorul acesta bun? A fost foarte
curajos căci şi-a expus viaţa pentru a opri caii care ne târau şi trăsura
care era să se sfărâme. Mulţumeşte-i, căci, probabil, fără el, în momentul
acesta amândoi am fi fost morţi.
Copilul îşi lungi buzele şi întoarse capul cu dispreţ.
— E prea urât! glăsui el.
Contele zâmbi, ca şi cum copilul îi satisfăcuse o speranţă. Doamna
de Villefort îşi dojeni fiul cu o moderaţie, desigur, care n-ar fi fost pe
placul lui Jean-Jacques Rousseau dacă micul Edouard s-ar fi numit Emil.
— Vezi, îi spuse în limba arabă contele lui Ali, doamna îl roagă pe
fiul ei să-ţi mulţumească pentru viaţa pe care le-ai salvat-o, şi copilul
răspunde că eşti prea urât.
Ali îşi întoarse o clipă capul şi-l privi pe copil fără să trădeze vreun
gând. Dar o simplă înfiorare a nărilor arătă lui Monte-Cristo că arabul fu-
sese jignit adânc.
— Domnule, întrebă doamna de Villefort ridicându-se pentru
plecare, casa aceasta este locuinţa dumneavoastră obişnuită?
— Nu, doamnă, răspunse contele, e un fel de popas pe care l-am
cumpărat; cu stau pe Avenue des Champs-Elysées, la numărul 30. Văd însă că v-aţi calmat pe deplin şi că doriţi să vă retrageţi. Am poruncit să
fie înhămaţi aceiaşi cai la trăsura mea, iar Ali, băiatul acesta aşa de urât
— spuse el, zâmbind copilului —, va avea onoarea să vă conducă acasă,
în timp ce vizitiul dumneavoastră va rămâne aici, să repare caleaşca.
După terminarea reparaţiei, va duce trăsura la doamna Danglars, cu una
din perechile mele de cai.
— Dar nu voi cuteza niciodată să mai merg cu caii aceia, spuse
doamna de Villefort.
— O, veţi vedea, doamnă, că în mâna lui Ali au să devină blânzi ca
nişte mieluşei.
Într-adevăr, Ali se apropiase de caii care se ridicaseră pe picioare cu
multă anevoinţă. Ţinea în mână un mic burete îmbibat în oţet aromatic.
Frecă nările şi tâmplele cailor acoperiţi de sudoare şi spumă, şi aproape
imediat ei începură să sufle zgomotos şi să se înfioare timp de câteva se-
cunde.
Apoi, în. mijlocul mulţimii, pe care sfărâmăturile trăsurii şi zvonul ac-
cidentului o atrăsescră în faţa casei, Ali înhămă caii la cupeul contelui,
luă hăţurile, se urcă pe capră şi, spre marea mirare a asistenţilor care
văzură caii năpustindu-se ca duşi de vârtej, el fu obligat să recurgă la
bici pentru a-i îndemna să pornească. Mai mult decât atât, nu putu
obţine de la faimoşii vineţi-rotaţi, care acum erau prostiţi, împietriţi,
morţi, decât un trap şovăielnic şi molatic, încât doamnei de Villefort îi
trebuiră aproape două ceasuri ca să se înapoieze în foburgul Saint-
Honoré unde locuia.
De îndată ce ajunse acasă şi după ce primele emoţii ale familiei se
domoliră, ea îi scrise doamnei Danglars următorul bilet:
„Dragă Herminie,
Am fost salvată în chip miraculos, împreună cu fiul meu, de către
contele acela de Monte-Cristo, despre care am vorbit atât de mult aseară
şi pe care nu bănuiam câtuşi de puţin că îl voi vedea astăzi. Mi-ai vorbit
ieri despre el cu un entuziasm pe care nu m-am putut împiedica să-l
persiflez în taina minţii mele sărace, dar astăzi găsesc entuziasmul
acesta mult mai prejos de omul care îl inspira.
Caii tăi îşi luaseră vânt la Ranelagh, ca şi cum ar fi fost prinşi de fre-
nezie, şi era cât pe-aci să fim prefăcuţi în bucăţi, bietul meu Edouard şi
eu, de primul copac din drum sau de prima piatră de hotar, când un
arab, un negru, un nubian, în sfârşit, un om negru în serviciul contelui a
oprit la un semn al acestuia, cred, avântul cailor, cu riscul de a fi zdrobit
el însuşi, şi e într-adevăr o minune că a scăpat. Atunci, contele a alergat,
ne-a dus la el, pe Edouard şi pe mine, iar acolo mi-a readus fiul la viaţă.
Am venit acasă cu trăsura lui. A ta îţi va fi trimisă mâine. Vei găsi caii
mult slăbiţi după accidentul acesta. Sunt parcă prostiţi. S-ar zice că nu-şi
pot ierta că s-au lăsat îmblânziţi de un om. Contele m-a rugat să-ţi spun
că două zile de odihnă, dându-le ca singură hrană orz, îi vor readuce într-
o stare tot aşa de înfloritoare, adică la fel de înfricoşătoare ca ieri.
Cu bine! Nu-ţi mulţumesc pentru plimbarea mea, însă, chibzuind bi-
ne, îmi dau seama că aş fi ingrată să-ţi păstrez pică pentru toanele cailor
tăi. Căci uneia din aceste toane datorez împrejurarea de-al fi văzut pe contele de Monte-Cristo, iar ilustrul străin îmi pare, exceptând milioanele
de care dispune, o problemă aşa de curioasă şi de interesantă încât mă
gândesc să-l studiez cu orice preţ, chiar de ar fi să repet plimbarea la
Bois cu caii tăi.
Edouard a suportat accidentul cu un curaj minunat.
A leşinat, dar n-a scos un strigăt înainte şi nu a vărsat o lacrimă
după accident. Îmi vei spune iarăşi că dragostea maternă mă orbeşte.
Este însă în trupul acesta atât de plăpând un suflet de fier.
Scumpa noastră Valentine trimite multe urări de bine scumpei voas-
tre Eugénie; eu le îmbrăţişez din tot sufletul.
HÉLOÏSE DE VILLEFORT"
P.S. Caută un mijloc de a veni la mine cu contele de Monte-Cristo.
Vreau neapărat să-l mai văd. De altminteri l-am convins pe domnul de
Villefort să-i facă o vizită. Nădăjduiesc că el i-o va înapoia.
În timpul serii, evenimentul de la Auteuil forma subiectul conversaţi-
ilor; Albert îi istorisise mamei sale, Château-Renaud la Jockey-Club, De-
bray în salonul ministrului. În ziarul său, Beauchamp făcu contelui cin-
stea de a scrie un fapt divers de douăzeci de rânduri care îl puse pe
nobilul străin în lumină de erou fată de toate femeile din aristocraţie.
Mulţi bărbaţi se înscriseră pe lista de vizite a doamnei de Villefort ca
să aibă dreptul de a repeta vizita în timp util şi de auzi din gura ei amă-
nuntele pitoreştii aventuri.
Domnul de Villefort, aşa cum spusese Héloïse, îmbrăcă un frac
negru, îşi puse mânuşi albe şi urcă în cupeul său care în aceeaşi seară se
opri la poarta cu numărul 30 a casei de pe Champs-Elysées.
