Doamna de Morcerf intră cu însoţitorul ei sub bolta de frunziş; bolta
era o alee de tei care conducea la o seră.
— Era prea cald în salon, nu-i aşa, domnule conte? glăsui ca.
— Da, doamnă, şi ideea de a da ordin să se deschidă uşile şi
persienele e admirabilă.
Contele simţi, când termină cuvintele, că mâna femeii tremura.
— Dar dumneavoastră, cu rochia aceasta uşoară şi fără alte măsuri
de prevedere în jurul gâtului, afară de eşarfa de dantelă, n-o să vă fie
frig?
— Ştiţi unde vă duc? glăsui contesa fără a răspunde întrebării lui
Monte-Cristo.
— Nu, doamnă, răspunse acesta, dar vedeţi, nu opun nici o rezisten-
ţă.
— La sera pe care o vedeţi colo, în capătul aleei.
Contele se uită la Mercédès ca pentru a o întreba, ea însă îşi
continuă drumul în tăcere şi, la rândul său, Monte-Cristo tăcu.
Ajunseră în clădirea împodobită cu fructe minunate care, de la înce-
putul lui iulie, se coceau sub temperatura calculată întotdeauna astfel în-
cât să ţină locul căldurii soarelui, aşa de des absent la noi.
Contesa lăsă braţul lui Monte-Cristo şi se duse să culeagă de pe un
butuc un ciorchine de strugure tămâios.
— Uite, domnule conte, spuse ea cu un zâmbet aşa de trist încât te-
ai fi putut aştepta să vezi lacrimile răsărind în colţul ochilor; uite, ştiu că
strugurii noştri din Franţa nu se compară cu strugurii din Sicilia şi din Ci-
pru, dar veţi arăta îngăduinţă bietului nostru soare de la Nord.
Contele se înclină şi făcu un pas înapoi.
— Mă refuzaţi? întrebă Mercédès cu voce tremurândă.
— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă rog cu umilinţă să mă
scuzaţi, dar nu mănânc niciodată struguri tămâioşi.
Mercédès dădu drumul ciorchinelui cu un oftat. O piersică minunată
spânzura de un spalier vecin, încălzit ca şi butucul de viţă graţie căldurii
artificiale din seră. Mercédès se apropie de fructul catifelat şi-l culese.
— Luaţi atunci piersica aceasta, spuse ea.
Dar contele făcu acelaşi gest de refuz.
— O, iarăşi? spuse ea cu un accent aşa de îndurerat încât simţeai că
accentul înăbuşe un suspin, într-adevăr mă urmăreşte nenorocirea.
O tăcere îndelungată urmă acestei scene. Ca şi ciorchinele de
strugure, piersica se rostogolise pe nisip.
— Domnule conte, reluă în sfârşit Mercédès, privindu-l pe Monte-
Cristo cu ochi imploratori, un mişcător obicei arab împrieteneşte de-a
pururi pe cei ce-au împărţit pâinea şi sarea sub acelaşi acoperiş.
— Îl cunosc, doamnă, răspunse contele, noi însă ne aflăm în Franţa,
nu în Arabia. Şi în Franţa nu există prietenii eterne prin împărţirea sării şi
a pâinii. — Dar noi suntem prieteni, nu-i aşa? rosti contesa înfiorată, cu
ochii aţintiţi spre ochii lui Monte-Cristo şi apucându-i aproape convulsiv
braţul cu mâinile.
Sângele năpădi în inima contelui, care deveni palid ca moartea,
apoi, urcând din inimă la gât, năpădi obrajii şi ochii lui înotară câteva
secunde în vag, ca ochii cuiva lovit de o lumină prea tare.
— De bună-seamă că suntem prieteni, doamnă, răspunse el, de ce
n-am fi, de altminteri?
Tonul era aşa de departe de acela pe care îl dorea doamna de
Morcerf, încât ea întoarse capul scoţând un oftat care semăna cu un
geamăt.
— Mulţumesc, spuse ea.
Şi porni mai departe. Ocoliră astfel grădina, fără să mai scoată o
vorbă.
— Domnule, reluă deodată contesa după zece minute de plimbare
tăcută, e adevărat că aţi văzut, că aţi călătorit, că aţi suferit atâta?
— Da, doamnă, am suferit mult, răspunse Monte-Cristo.
— Dar acum sunteţi fericit?
— Fără îndoială, răspunse contele, căci nu mă aude nimeni plângân-
du-mă.
— Şi fericirea prezentă vă face sufletul mai bun?
— Fericirea prezentă egalează mizeria trecută, spuse contele.
— Nu sunteţi căsătorit? întrebă contesa.
— Eu, căsătorit? răspunse Monte-Cristo tresărind, cine v-a putut
spune asta?
— Nu mi s-a spus, dar aţi fost văzut în mai multe rânduri însoţind la
Operă o tânără şi frumoasă persoană.
— E o sclavă pe care am cumpărat-o la Constantinopol, o fiică de
prinţ pe care am făcut-o fiica mea, neavând pe lume altă afecţiune.
— Trăiţi, aşadar, singur?
— Trăiesc singur.
— Nu aveţi o soră... un fiu... un părinte?
— N-am pe nimeni.
— Cum puteţi trăi singur, astfel, fără nimic care să vă lege de viaţă?
— Nu este vina mea, doamnă. La Malta am iubit o fată şi era s-o iau
de soţie, când a izbucnit războiul şi m-a smuls departe de ea ca un
vârtej. Mi se păruse că ea mă iubeşte de-ajuns pentru a mă aştepta,
pentru a rămâne fidelă mormântului meu. Când am revenit, se măritase.
Aceasta e povestea oricărui bărbat care a trecut prin vârsta de douăzeci
de ani. Aveam poate inima mai slabă decât alţii, aşa că am suferit mai
mult decât ei, atâta tot.
Contesa se opri un moment ca şi cum ar fi avut nevoie de popasul
acesta pentru a respira.
— Da, spuse ea, şi iubirea v-a rămas în inimă... Nu se iubeşte cu
ade-vărat decât o dată... Şi aţi mai văzut-o pe femeia aceea?
— Niciodată.
— Niciodată?
— Nu m-am mai înapoiat în ţinutul ei.
— La Malta?
— Da, la Malta.
— Aşadar, e la Malta?
— Îmi închipui.
— Şi aţi iertat-o pentru că v-a făcut să suferiţi?
— Pe ea, da.
— A, numai pe ea? Îi duşmăniţi, va să zică, pe cei care v-au despărţit
de ea?
Contesa se aşeză în faţa lui Monte-Cristo, ţinea încă în mână un
crâmpei din ciorchinele parfumat.
— Luaţi, spuse ea.
— Nu mănânc niciodată strugure tămâios, doamnă, răspunse
Monte-Cristo ca şi cum nu mai discutaseră în privinţa aceasta.
Contesa aruncă ciorchinele, cu un gest de deznădejde, în tufişul cel
mai apropiat.
— Neclintit! murmură ea.
Monte-Cristo rămase la fel de netulburat ca şi cum mustrarea nu îi
era adresată.
Albert alerga în momentul acela.
— O, mamă, o mare nenorocire! spuse el.
— Cum, ce s-a întâmplat? întrebă contesa tresărind ca şi cum, după
vis, ar fi fost adusă la realitate. O nenorocire? Într-adevăr, e fatal să se
întâmple nenorociri.
— Domnul de Villefort e aici.
— Ei, şi?
— Îşi caută nevasta şi fiica.
— Dar de ce?
— Pentru că doamna marchiză de Saint-Méran a sosit la Paris cu
vestea că domnul de Saint-Méran a murit, plecând din Marsilia, la primul
popas. Doamna de Villefort, care era foarte veselă, nu voia nici să
înţeleagă, nici să dea crezare nenorocirii; dar, de la primele cuvinte, şi
oricâte precauţiuni luase părintele ei, domnişoara Valentine a ghicit
totul; lovitura a zdrobit-o ca un trăsnet şi a căzut leşinată.
— Dar ce e domnul Saint-Méran cu domnişoara de Villefort? întrebă
contele.
— Bunicul ei dinspre partea mamei. El venea să grăbească nunta lui
Franz cu nepoata lui.
— Serios?
— Şi Franz este în întârziere. De ce nu e şi domnul de Saint-Méran
un bunic al domnişoarei Danglars?
— Albert! Albert! ce spui? glăsui doamna de Morcerf cu tonul unei
blânde mustrări. O, domnule conte, dumneavoastră pentru care el are
aşa de multă consideraţie, spuneţi-i că a vorbit cu păcat.
Făcu câţiva paşi înainte.
Monte-Cristo o privi aşa de ciudat, cu o privire totodată îngândurată
şi străbătută de admiraţie afectuoasă, încât ea se dădu înapoi...
Atunci contesa îi luă mâna, în timp ce o strângea pe a fiului ei, şi,
împreunându-le, spuse:
— Suntem prieteni, nu-i aşa?
— O, prietenul dumneavoastră, doamnă? N-am această pretenţie,
spuse contele, în orice caz, însă, sunt prea respectuosul dumneavoastră
servitor.
Contesa se îndepărtă cu o strângere de inimă care nu se poate ex-
prima prin cuvinte; şi, mai înainte ca să facă zece paşi, contele o văzu
ducându-şi batista la ochi.
— Nu sunteţi cumva de acord, mama şi dumneavoastră? întrebă Al-
bert cu uimire.
— Dimpotrivă, răspunse contele, din moment ce mi-a spus în faţa
dumitale că suntem prieteni.
Şi intrară în salonul din care atunci ieşise Valentine cu domnul şi
doamna de Villefort.
Se înţelege că Morrel plecase în urma lor
