Timpul trecea. Doamna de Villefort manifestase dorinţa de a se înapoia la Paris, ceea ce doamna Danglars nu avusese cutezanţa să facă,
în ciuda indispoziţiei vădite pe care o încerca.
La cererea soţiei sale, domnul de Villefort dădu deci cel dintâi
semnalul de plecare. Oferi un loc în landoul său doamnei Danglars,
pentru ca aceasta să fie sub îngrijirile nevesti-si. Cufundat într-o
conversaţie industrială, cât se poate de interesantă, cu domnul
Cavalcanti, domnul Danglars nu dădea nici o atenţie la tot ce se
întâmpla în juru-i.
Când a cerut doamnei de Villefort flaconul, Monte-Cristo observase că
domnul de Villefort s-a apropiat de doamna Danglars; călăuzit de intuiţia
sa, ghicise ce i-a spus, deşi domnul de Villefort vorbise aşa de încet încât
abia fu auzit de doamna Danglars.
Lăsă fără să intervină ca Morrel, Debray şi Château-Renaud să plece
călare şi ca doamnele să se urce în landoul domnului de Villefort. La rân-
du-i, tot mai încântat de Cavalcanti-tatăl, Danglars îl invită pe acesta cu
el în cupeu.
Andrea Cavalcanti se duse la trăsurica ce-l aştepta în faţa porţii şi al
cărei cal sur era ţinut de un groom.
Andrea nu vorbise mult la masă, tocmai pentru că era un băiat
foarte inteligent şi pentru că se temuse să nu spună vreo prostie în
mijlocul invitaţilor bogaţi şi puternici, printre care ochii lui holbaţi nu
zăreau, poate, fără teamă un procuror regal.
Fusese apoi acaparat de domnul Danglars, care, după o rapidă
ochire aruncată bătrânului maior cu gât ţeapăn şi fiului acestuia încă
sfios, făcând o legătură între toate aceste simptome şi ospitalitatea lui
Monte-Cristo, se gândise că avea de-a face cu vreun nabab venit la Paris
să-şi desăvârşească fiul în viaţa mondenă.
Contemplase, deci, cu plăcere nespusă diamantul enorm care
sclipea în degetul cel mic al maiorului, căci, prudent şi experimentat, de
teamă să nu se întâmple vreun accident bancnotelor, maiorul le
convertise pe dată într-un obiect de valoare. Apoi, după masă, tot sub
pretextul industriei şi al călătoriilor, descosese pe părinte şi pe fiu asupra
felului lor de viaţă; iar părintele şi fiul — preveniţi că la Danglars urma să
le fie deschis, unuia creditul de patruzeci şi opt de mii de franci daţi o
dată pentru totdeauna, altuia creditul anual de cincizeci de mii de lire —
fuseseră încântători şi plini de amabilitate cu bancherul. Şi, dacă nu s-ar
fi stăpânit, ei ar fi strâns mâna servitorilor acestuia, într-atât de mult
recunoştinţa lor încerca nevoia expansiunii.
În special un lucru spori consideraţia, ba, am putea să spunem,
veneraţia lui Danglars pentru Cavalcanti. Credincios principiului lui
Horaţiu: nil admirari, acesta se mărginise, precum aţi văzut, să dea
dovadă de ştiinţă, spunând din ce lac se scot cele mai bune mrene. Apoi,
mâncase partea sa de peşte fără să rostească un cuvânt. Danglars
trăsese de aici concluzia că bunătăţile acestea erau familiare ilustrului
descendent al Cavalcantilor, care se hrănea probabil la el acasă cu
păstrăvi aduşi din Elveţia şi cu languste care i se trimiteau din Bretania
prin aceleaşi mijloace de care se slujise contele pentru a aduce mrene
din Iacul Fusare şi cegă din fluviul Volga. De aceea primise cu o foarte
pronunţată bunăvoinţă cuvintele lui Cavalcanti:
— Mâine, domnule, voi avea cinstea să vă fac o vizită în interes de
afaceri.
— Iar eu, domnule, răspunse Danglars, voi fi fericit să vă primesc.
Îi propusese apoi lui Cavalcanti să-l conducă la Hôtel des Princes, da-
că nu îi venea prea greu să se despartă de fiul său.
Cavalcanti răspunse că de multă vreme fiul său era deprins să ducă
viaţa de tânăr; că, în consecinţă, avea caii şi echipajul propriu şi,
deoarece n-au venit împreună, nu vedea nici o dificultate în a pleca
separat.
Maiorul se urcase deci în trăsura lui Danglars, iar bancherul se aşe-
zase alături, tot mai încântat de ideile de ordine şi de economie ale
acestui om, care totuşi dădea fiului său cincizeci de mii de franci pe an,
ceea ce presupunea o avere de cinci sau şase sute de mii de lire venit.
Andrea începu, pentru a-şi da aere, să-şi certe groomul că, în loc să
vină să-l ia de la peron, îl aştepta la poarta de ieşire, silindu-l astfel să se
ostenească a face treizeci de paşi pe jos.
Groomul primi dojana cu smerenie, apucă, pentru a stăpâni calul
care izbea nerăbdător în pământ, zăbala cu mâna stângă, întinse cu
dreapta frânele lui Andrea, iar acesta le luă şi puse cizma de lac pe
scară.
În momentul acela o mână se aşeză pe umărul lui. Tânărul întoarse
capul, închipuindu-şi că Danglars sau Monte-Cristo uitase ceva să-i spu-
nă.
Dar, în locul unuia şi al altuia, nu zări decât o figură ciudată, arsă de
soare, încadrată într-o barbă de model, nişte ochi sclipitori şi un zâmbet
ironic luminând o gură în care străluceau în ordine, fără să lipsească
vreunul, treizeci şi doi de dinţi albi, ascuţiţi şi flămânzi ca aceia ai unui
lup sau ai unui şacal.
O basma cu pătrăţele roşii acoperea capul cu păr cărunt; o bluză
nespus de soioasă şi ruptă îmbrăca trupul slăbănog şi osos ale cărui
ciolane păreau că se ciocnesc între ele în mers, ca ale unui schelet. În
sfârşit, mâna care se aşeză pe umărul lui Andrea, şi care fu cel dintâi
lucru văzut de tânăr, i se păru de o mărime gigantică. A recunoscut
tânărul, la lumina felinarului trăsuricii, figura aceasta, sau a fost numai
izbit de înfăţişarea oribilă a omului? Nu am putea să spunem, fapt este
însă că tresări şi se trase înapoi.
— Ce pofteşti? spuse el.
— Iertaţi-mă, domnule, răspunse omul, ducând mâna la basmaua
roşie; poate vă deranjez, dar am să vă vorbesc.
— Nu se cerşeşte seara, spuse groomul, făcând o mişcare pentru a-l
descotorosi pe stăpân de nepoftit.
— Eu nu cerşesc, băieţelule, glăsui necunoscutul, adresându-se
servitorului cu un zâmbet ironic, un zâmbet aşa de înfricoşetor încât
acesta se dădu la o parte. Doresc numai să spun două cuvinte
burghezului dumitale care m-a însărcinat cu un comision acum vreo
cincisprezece zile.
— Haide, ce vrei, spune repede, prietene, glăsui Andrea, stăpânin-
du-se îndeajuns pentru ca servitorul să nu-i observe tulburarea.
— Aş vrea... aş vrea... şopti omul cu basma roşie, să binevoiţi a mă cruţa de osteneala de a mă întoarce la Paris pe jos. Sunt foarte obosit şi,
deoarece nu m-am ospătat aşa de bine ca tine, abia pot să mă mai ţin.
Tânărul tresări la auzul ciudatei familiarităţi.
— Ei, haide, ce vrei?
— Uite, vreau să mă laşi să mă urc în trăsura ta frumoasă şi să mă
conduci tu.
Andrea se îngălbeni, dar nu răspunse.
— O, da, glăsui omul cu basma roşie vârându-şi mâinile în buzunare
şi privindu-l pe tânăr cu ochi provocatori; mi-a venit aşa, o idee; auzi, mi-
cul meu Benedetto?
La auzul acestui nume, tânărul medită, desigur, căci se apropie de
groom şi îi spuse:
— Omul acesta a fost însărcinat, într-adevăr, de mine cu un
comision şi trebuie să-mi dea socoteală. Du-te pe jos până la barieră; ai
să iei acolo o cabrioletă ca să nu întârzii prea mult.
Valetul se depărtă uimit.
— Lasă-mă cel puţin să merg pe unde e întuneric, spuse Andrea.
— În privinţa asta, dă-mi voie să te duc eu pe unde este bine, glăsui
omul cu basmaua roşie.
Luă calul de căpăstru şi duse trăsurica într-un loc unde într-adevăr
nu putea să vadă nimeni onoarea pe care i-o acorda Andrea.
— O, eu nu mă urc din vanitate într-o trăsură frumoasă, îi spuse el;
nu, ci doar pentru că sunt obosit, şi apoi pentru că mai am de vorbit şi cu
tine.
— Haide, urcă-te, glăsui tânărul.
Păcat că nu era ziuă, căci ar fi un spectacol curios acela al
zdrenţărosului aşezat comod pe pernele brodate, lângă tânărul şi
elegantul conducător al trăsuricii.
Andrea mână calul până la ultima casă din sat, fără a spune un cu-
vânt tovarăşului său care, la rându-i, zâmbea şi tăcea ca şi cum ar fi fost
încântat că se plimbă într-o trăsură aşa de bună.
După ce ieşiră din Auteuil, Andrea privi în juru-i pentru a se încredin-
ţa, desigur, că nu putea nimeni nici să-i vadă, nici să-i audă; şi atunci, o-
prind calul şi încrucişându-şi braţele în faţa omului cu basma roşie, spu-
se:
— Ascultă, de ce vii să-mi strici liniştea?
— Dar tu, flăcăule, de ce te păzeşti de mine?
— Cu ce m-am păzit de dumneata?
— Cu ce? Mai întrebi? Ne despărţim la podul Varului, îmi spui că te
duci să călătoreşti în Piemont şi în Toscana şi, când colo, vii la Paris.
— Ce te deranjează pe dumneata?
— Nimic. Dimpotrivă, nădăjduesc că o să-mi prindă bine.
— Aha, asta înseamnă că mă speculezi, spune Andrea.
— O, ce vorbe mari!
— Faci rău, jupâne Caderousse, te înştiinţez.
— Ei, Doamne, nu te supăra, mititelule; tu ştii, desigur, ce înseamnă
nenorocirea: ei bine, nenorocirea îl face pe om pizmuitor. Eu te cred aler-
gând prin Piemonte şi Toscana, obligat să fii faccino sau cicerone, şi te de-
plâng din inimă ca pe copilul meu, ştii că ţi-am spus totdeauna copilul meu...
— Ei şi? Ei şi?
— Răbdare, spiriduşule!
— Eu am răbdare: hai, isprăveşte.
— Şi, când colo, te văd deodată trecând bariera cu un groom, cu o
trăsurică, cu straie nou-nouţe. Nu cumva ai descoperit o mină, sau ai
preluat dugheana vreunui agent de schimb?
— Aşadar, după cum mărturiseşti, eşti pizmuitor?
— Nu, sunt mulţumit, aşa de mulţumit încât am vrut să te felicit, mi-
cule; dar deoarece nu eram îmbrăcat cum trebuie, mi-am luat toate
măsurile ca să nu te compromit.
— Frumoase măsuri! spuse Andrea; mi te adresezi în faţa
servitorului meu.
— Ei, ce vrei fiule, mă adresez ţie atunci când pot să te prind. Ai un
cal foarte iute, o trăsurică foarte uşoară; luneci ca un ţipar; dacă te pier-
deam astă-seară, riscam să nu te mai întâlnesc.
— Vezi bine că nu mă ascund.
— Eşti fericit, şi aş vrea să spun şi eu despre mine la fel; eu mă as-
cund; unde mai pui că mi-era teamă că n-ai să mă recunoşti; dar m-ai re-
cunoscut, adăugă Caderousse cu zâmbetul lui rău; eşti foarte drăguţ.
— Mă rog, ce doreşti dumneata? spuse Andrea.
— Benedetto, faci rău că nu mă mai tutuieşti, pe mine, vechiul tău
tovarăş; ia seama, mă faci să devin pretenţios.
Ameninţarea domoli mânia tânărului; vântul constrângerii suflase
peste ea.
Îşi îndemnă din nou calul la trap.
— Faci rău, Caderousse, că te agăţi astfel de un fost tovarăş, cum
spuneai adineauri; tu eşti marsiliez, eu sunt...
— Va să zică, ştii ce eşti acum?
— Nu, dar am fost crescut în Corsica; tu eşti bătrân şi încăpăţânat,
eu sunt tânăr şi îndărătnic. Între oameni ca noi ameninţarea nu-şi are
rostul şi totul trebuie să se facă prin bună înţelegere. Sunt eu de vină
dacă soarta, care continuă să fie rea cu tine, este, dimpotrivă, bună cu
mine?
— Aşadar, soarta ta e bună? Groomul nu e de împrumut, trăsurica
nu e de împrumut, hainele pe care le avem nu sunt de împrumut? Bravo,
cu atât mai bine! spuse Caderousse, cu ochii strălucitori de lăcomie.
— Vezi bine şi ştii bine, deoarece mi te adresezi, glăsui Andrea,
aprinzându-se din ce în ce mai mult. Dacă aş avea o basma ca a ta pe
cap, o bluză soioasă pe umeri şi încălţăminte găurită în picioare, nu m-ai
recunoaşte.
— Micule, mă dispreţuieşti şi faci rău; acum, că te-am regăsit, nu
mă împiedică nimic să fiu îmbrăcat ca oricare altul, dat fiindcă-ţi cunosc
inima bună: dacă ai două haine, îmi vei da una; eu îţi dădeam porţia
mea de supă şi de fasole când erai prea flămând.
— Adevărat, spuse Andrea.
— Ce poftă aveai! Mai ai o poftă aşa de bună?
— O, da! răspunse Andrea râzând.
— Cum te vei fi ospătat la prinţul de unde ieşişi!
— Nu e un prinţ, ci pur şi simplu un conte.
— Un conte? Şi bogat, nu?
— Da, dar să nu-ţi faci speranţe; e un domn nu prea comod.
— O, fii pe pace! N-am nici un gând cu privire la contele tău, şi-l las
în seama ta. Dar, adăugă Caderousse, reluând zâmbetul rău care îi mai
înflorise pe buze, trebuie să dai ceva pentru asta, pricepi.
— Cât îţi trebuie?
— Cred că cu o sută de franci pe lună...
— Ei!
— Aş trăi...
— Cu o sută de franci?
— Dar prost, înţelegi; însă cu...
— Cu?
— Cu o sută cincizeci de franci aş fi foarte fericit.
— Na două sute, spuse Andrea.
Şi puse în mâna lui Caderousse zece ludovici de aur.
— Bun! făcu Caderousse.
— Prezintă-te la portar, la fiecare zi întâi de lună, şi ai să găseşti tot
atâta.
— Ei, vezi că iar mă umileşti?
— Cum aşa?
— Mă pui în legături cu slugile; a, nu! Eu nu vreau să am de-a face
decât cu tine.
— Ei bine, cheamă-mă şi în fiecare zi întâi de lună, cel puţin câtă
vreme îmi încasez renta, ai să ţi-o încasezi şi tu pe-a ta.
— Haide-haide, văd că nu m-am înşelat, că eşti un băiat de treabă şi
e o binefacere când oameni ca tine dau de noroc. Ia povesteşte-mi
norocul care a dat peste tine.
— Ce nevoie ai să ştii? întrebă Cavalcanti.
— Hm, iarăşi neîncredere!
— Nu. Uite, mi-am regăsit părintele.
— Un părinte adevărat?
— Eh, atâta vreme cât va plăti...
— Ai să crezi şi ai să-l onorezi, e drept. Cum îi spune părintelui tău?
— Maiorul Cavalcanti.
— Şi e mulţumit de tine?
— Până în prezent se pare că da.
— Şi prin cine l-ai regăsit pe părintele ăsta?
— Prin contele de Monte-Cristo.
— Acela de la care vii?
— Da.
— Ascultă, caută de mă plasează şi pe mine la el ca pe-o rudă mai
mare.
— Bine, am să-i vorbesc, dar până atunci ce ai de gând să faci?
— Eu?
— Da, tu.
— Eşti tare bun că te ocupi de mine, spuse Caderousse.
— Din moment ce şi tu te interesezi de mine, reluă Andrea, cred că
pot să cer câteva informaţii.
— E drept... Am să închiriez o cameră într-o casă cinstită, am să mă
îmbrac cuviincios, am să mă bărbieresc în fiecare zi şi am să mă duc să
citesc ziarele la cafenea. Seara am să intru la vreun spectacol cu o
căpetenie de clacă şi o să am aerul unui brutar retras din afaceri; ăsta e
visul meu.
— Foarte bine! Dacă vrei să pui planul ăsta în aplicare şi să fii
cuminte, totul o să meargă de minune.
— Dar tu ce ai de gând să devii? Pair de Franţa?
— Eh, cine ştie? spuse Andrea.
— Poate că domnul maior Cavalcanti este... Din nenorocire însă
ereditatea e desfiinţată.
— Caderousse, să nu facem politică... Şi acum, că ai căpătat ceea
ce vrei, şi pentru că am ajuns, dă-te jos din trăsură şi şterge-o!
— A, nu, scumpe prietene!
— Cum, nu?
— Ia gândeşte-te, puişor, că, aşa cum sunt, c-o basma roşie pe cap,
desculţ aproape, fără nici o hârtie la mine şi cu zece napoleoni de aur în
buzunar, fără a mai pune la socoteală ceea ce mai aveam şi care face
două sute de franci, m-ar aresta la barieră neapărat. Ca să scap, aş fi
nevoit atunci să spun că tu mi-ai dat aceşti zece napoleoni: ţine-te
informaţii, anchetă, se va afla că am plecat de la Toulon fără să mi se
dea concediu şi, din brigadă în brigadă, am să fiu dus înapoi până pe
malul Mediteranei. Redevin atunci, pur şi simplu, numărul 106 — şi adio
visul meu de a semăna cu un brutar retras din afaceri.
Andrea încruntă sprâncenele: presupusul fiu al domnului maior Ca-
valcanti avea, aşa cum se lăudase singur, o minte încăpăţânată. Se opri
o clipă, zvârli o ochire în juru-i şi, în momentul în care privirea sa
terminase cercul investigator, mâna coborî inocent în buzunar, unde
începu să dezmierde patul unui pistol.
Dar, între timp, Caderousse, care nu-şi pierdea tovarăşul din vedere,
ducea mâinile la spate şi deschidea încetişor un cuţit lung, spaniolesc,
pe care îl purta cu el în orice moment.
Precum se vede, prietenii erau vrednici de a se înţelege, şi se
înţeleseră; mâna lui Andrea ieşi inofensivă din buzunar şi urcă până la
mustaţa roşcată pe care o dezmierdă câtva timp.
— Aşadar, Caderousse, spuse el, ai să fii fericit?
— Îmi voi da toată silinţa, răspunse hangiul de la Pont du Gard, vâ-
rându-şi cuţitul în teacă.
— Atunci să ne înapoiem în Paris. Dar cum o să treci bariera fără să
stârneşti bănuieli? Cred că, îmbrăcat aşa cum eşti, rişti mai mult cu tră-
sura, decât pe jos.
— Aşteaptă, ai să vezi, spuse Caderousse.
Luă pălăria lui Andrea, haina lungă cu guler înalt pe care groomul e-
xilat din trăsurică o lăsase la locul ei, şi şi-o puse pe spate, după care îm-
prumută ţinuta îmbufnată a unui servitor de casă bună al cărui stăpân
conduce singur.
— Şi eu să rămân cu capul gol? întrebă Andrea.
— Eh, vântul bate aşa de tare încât se prea poate să-ţi fi luat
pălăria, spuse Caderousse.
— Haide, să isprăvim odată! glăsui Andrea.
— Păi cine te opreşte? Nădăjduesc că nu eu, spuse Caderousse.
— Sst! şopti Cavalcanti.
Trecură bariera fără nici o piedică.
În dreptul primei străzi care se încrucişa, Andrea opri calul şi Cade-
rousse sări jos.
— Ei, dar mantaua servitorului şi pălăria mea?
— N-o să vrei să capăt guturai! răspunse Caderousse.
— Dar eu?
— Tu eşti tânăr, pe câtă vreme cu încep să îmbătrânesc; la
revedere, Benedetto!
Şi, afundându-se în ulicioară, dispăru.
— Oh, cum nu poate omul să fie pe deplin fericit! glăsui Andrea cu
un suspin.
