Era, într-adevăr, Morrel care, din ajun, nu mai trăia. Cu instinctul a-
manţilor şi mamelor, el ghicise că, în urma sosirii doamnei de Saint-
Méran şi a morţii marchizului, se va petrece la Villefort ceva în legătură
cu dragostea lui pentru Valentine.
Precum se va vedea, presimţirile se realizaseră, şi nu o simplă
nelinişte îl călăuzea acum, aşa de înspăimântat şi de tremurând, la
grilajul cu castani.
Valentine nu era însă înştiinţată că Morrel o aşteaptă, nu era ora
când el venea de obicei; un simplu hazard sau, dacă vreţi, o fericită
simpatie o duse în grădină. Când ea se arătă, Morrel o strigă. Valentine
alergă la grilaj.
— Dumneata la ora asta? spuse ea.
— Da, biata mea prietenă, răspunse Morrel, am venit să aflu şi să a-
duc veşti rele.
— Aşadar, aceasta este casa nenorocirii? exclamă Valentine.
Vorbeşte, Maximilien. Dar şi aşa cupa durerilor s-a umplut.
— Draga mea Valentine, spuse Morrel încercând să-şi înfrâneze
emoţia pentru a vorbi calm, ascultă-mă, te rog, căci tot ce îţi voi spune
este solemn. Când şi-au propus ai dumitale să te mărite?
— Uite, spuse la rându-i Valentine, nu vreau să-ţi ascund nimic, Ma-
ximilien. Azi-dimineaţă s-a vorbit despre căsătoria mea, iar bunica pe
care contasem ca pe un sprijin sigur, nu numai că s-a declarat pentru
căsătoria aceasta, dar o doreşte aşa de mult încât numai lipsa domnului
d'Épinay o întârzie, iar a doua zi după sosirea lui contractul va fi semnat.
Un oftat greu ieşi din pieptul tânărului care o privi îndelung şi trist.
— Oh, spuse el în şoaptă, e groaznic să auzi pe femeia pe care o iu-
beşti spunând cu linişte: „Momentul chinului tău e fixat: peste câteva ore
va avea loc; dar nu are a aface, aşa trebuie să se întâmple, iar eu nu voi
formula nici o împotrivire". Ei bine, de vreme ce spui că nu se mai
aşteaptă decât sosirea domnului d'Épinay pentru semnarea contractului,
de vreme ce îi vei aparţine a doua zi după venirea lui, află că mâine vei fi
dată domnului d'Épinay, căci el a sosit în dimineaţa asta la Paris.
Valentine scoase un strigăt.
— Mă găseam la contele de Monte-Cristo acum o oră, spuse Morrel.
Discutam despre durerea din casa dumitale, eu despre durerea dumilale,
când deodată o trăsură se aude în curte. Ascultă. Nu credeam până
atunci în presimţiri, Valentine, acum însă sunt nevoit să cred. Auzind
huruitul trăsurii, m-a cuprins un fior, curând apoi am auzit paşi pe scară.
Paşii răsunători ai comandorului nu l-au înspăimântat pe Don Juan mai
mult decât m-au înspăimântat pe mine paşii aceştia. În sfârşit se
deschide uşa, Albert de Morcerf intră cel dintâi, începeam să mă îndoiesc de mine, eram gata să cred că m-am înşelat, când dinapoia lui înain-
tează alt tânăr şi contele exclamă: „A, domnul baron Franz d'Épinay!"
Am făcut apel la toate puterile mele şi la tot curajul ca să mă stăpânesc.
Poate m-am îngălbenit, poate am tremurat; cu siguranţă însă că am
rămas cu zâmbetul pe buze. Dar, peste cinci minute, am ieşit fără să fi
auzit un cuvânt din ce s-a spus în aste cinci minute; eram zdrobit.
— Bietul Maximilien! murmură Valentine.
— Iată-mă, Valentine. Haide, răspunde-mi ca unui om căruia răspun-
sul dumitale îi va da moartea sau viaţa. Ce ai de gând să faci?
Valentine coborî capul; era copleşită.
— Ascultă, spuse Morrel, nu te gândeşti pentru prima oară la
situaţia în care ne găsim; e gravă, e apăsătoare, supremă. Nu cred că e
momentul să ne lăsăm în voia unei dureri sterpe; aceasta este bine
pentru cei care vor să sufere în voie şi să-şi bea lacrimile în tihnă. Există
astfel de oameni şi Dumnezeu va ţine seamă desigur, în cer, de
resemnarea lor pe pământ. Dar cine simte într-însul voinţa de luptă nu
pierde un timp preţios şi înapoiază imediat soartei lovitura pe care a
primit-o. Valentine, vrei să lupţi împotriva soartei rele? Spune-mi, căci
pentru aceasta am venit.
Valentine tresări şi îl privi pe Morrel cu ochi înfricoşaţi. Gândul de a
rezista părintelui, bunicii întregii familii, în sfârşit, nu-i venise în minte.
— Ce spui, Maximilien? întrebă Valentine, şi ce înţelegi tu prin luptă?
O, e un sacrilegiu! Cum, să lupt împotriva ordinului părintelui meu, împo-
triva dorinţei bunicii mele care trage să moară? Cu neputinţă.
Morrel făcu o mişcare.
— Eşti o inimă prea nobilă ca să nu mă înţelegi, şi mă înţelegi aşa
de bine, dragul meu Maximilien, încât te văd redus la tăcere. Să lupt eu?
Ferească Dumnezeu! Nu, nu, îmi păstrez toată forţa ca să lupt împotriva
mea şi să-mi beau lacrimile, după cum spui. Dar să-l mâhnesc pe
părintele meu, să tulbur ultimele momente ale bunicii mele — niciodată.
— Ai dreptate, glăsui calm Morrel.
— Cu ce ton îmi spui acestea! exclamă Valentine jignită.
— Îţi spun ca un bărbat care te admiră, domnişoară, reluă Maximilien
— Domnişoară? exclamă Valentine. Domnişoară? O, egoistul! Mă
vede în culmea deznădejdii şi se preface că nu mă înţelege...
— Te înşeli şi dimpotrivă te înţeleg perfect; nu vrei să-l contrariezi
pe domnul de Villefort, nu vrei să nu o asculţi pe marchiză şi mâine vei
semna contractul care te va lega de soţul dumitale.
— Dar, Dumnezeule, pot să fac altfel?
— Nu trebuie să mă întrebi pe mine, domnişoară, căci cu sunt un
rău judecător în cauza aceasta, iar egoismul mă va orbi, răspunse Morrel
a cărui voce înăbuşită şi ai cărui pumni strânşi trădau exasperarea
crescândă.
— Dar ce mi-ai fi propus, Morrel, dacă eram dispusă să accept
propunerea dumitale? Haide, răspunde-mi. Nu e locul să-mi spui că fac
rău, ci trebuie să-mi dai un sfat.
— Mă întrebi serios, Valentine, şi vrei să-ţi dau sfatul?
— Desigur, dragul meu Maximilien, căci dacă este bun, îl voi urma,
ştii bine că eu sunt devotată simţămintelor dumitale.
— Valentine, spuse Morrel izbutind să înlăture o scândură care era
desprinsă de mai înainte, dă-mi mâna în semn că-mi ierţi mânia, uite,
mi-e capul tulburat şi, de un ceas întreg, cele mai nesăbuite idei au
trecut, rând pe rând, prin mintea mea. O, în cazul când îmi vei refuza
sfatul...
— Să aud sfatul.
— Uite-l, Valentine.
Fata înălţă ochii la cer şi scoase un oftat.
— Sunt liber, reluă Maximilien, sunt îndeajuns de bogat pentru noi
amândoi, îţi jur că vei fi soţia mea mai înainte ca buzele mele să-ţi fi
sărutat fruntea.
— Mă înfiori, glăsui fata.
— Ascultă-mă, continuă Morrel; te duc la sora mea care e vrednică
să fie şi sora dumitale; ne vom îmbarca pentru Alger, pentru Anglia sau
pentru America, dacă nu preferi să ne retragem în vreo provincie unde
vom aştepta, pentru a reveni la Paris, ca prietenii noştri să înfrângă
rezistenţa familiei dumitale.
Valentine clătină din cap.
— Mă aşteptam la asta, Maximilien, spuse ea, e un sfat de om
nechibzuit şi aş fi mai nechibzuită decât dumneata dacă nu te-aş opri
îndată cu un singur cuvânt: imposibil, Morrel, imposibil.
— Te vei supune soartei aşa cum ea îţi dictează fără să încerci
măcar s-o combaţi? întrebă Morrel întunecat.
— Da, chiar de-ar fi să mor.
— Valentine, reluă Maximilien, îţi voi repeta încă o dată că ai drepta-
te. Într-adevăr, eu sunt un nebun, iar dumneata îmi dovedeşti că
pasiunea orbeşte cele mai echilibrate minţi. Îţi mulţumesc deci dumitale
care judeci fără pasiune. Fie, ne-am înţeles; mâine vei fi neapărat a
domnului Franz d'Épinay, nu prin formalitatea de teatru născocită pentru
a rezolva comediile, şi care se numeşte semnarea contractului, ci prin
propria dumitale voinţă.
— Încă o dată mă împingi la disperare, Maximilien, spuse Valentine;
încă o dată răsuceşti pumnalul în rană. Ce ai face dacă sora dumitale ar
asculta un sfat ca acela pe care mi-l dai?
— Domnişoară, glăsui Morrel cu un zâmbet amar, eu sunt un egoist,
mi-ai spus, şi în calitatea mea de cgosit nu mă gândesc la ce ar face alţii
în locul meu, ci la ce îmi propun să fac eu. Îmi închipui că te cunosc de
un an, că am pus din ziua în care te-am cunoscut toate şansele fericirii
mele pe iubirea aceasta, că a venit o zi când mi-ai spus că mă iubeşti;
că, din ziua aceea, am pus toate şansele mele de viitor pe fiinţa
dumitale; erai viaţa mea. Acum nu mă mai gândesc la nimic, îmi spun
numai că şansele s-au schimbat, că am crezut că voi câştiga cerul şi că l-
am pierdut. Se întâmplă în fiecare zi ca un jucător să piardă nu numai ce
are, dar şi ce n-are.
Morrel rosti cuvintele de mai sus cu linişte perfectă. Valentine îl privi
o clipă cu ochi mari, scrutători, încercând să nu-i lase pe ai lui Morrel să
pătrundă până în inima ei zbuciumată.
— Dar ce ai de gând să faci? întrebă Valentine.
— Voi avea onoarea să-ţi spun adio, domnişoară, luând ca martor pe Dumnezeu care îmi aude vorbele şi citeşte în adâncul inimii mele că îţi
doresc o viaţă îndeajuns de calmă, de fericită şi de plină, pentru ca într-
însa să nu mai fie loc pentru amintirea mea.
— O! murmură Valentine.
— Adio, Valentine, adio! spuse Morrel înclinându-se.
— Unde te duci? strigă, întinzând mâna prin grilaj şi apucându-l pe
Maximilien de haină, înţelegând din agitaţia ei interioară că liniştea
iubitului nu putea fi reală. Unde te duci?
— Voi căuta să nu aduc o tulburare nouă în familia dumitale şi să
dau un exemplu pe care vor putea să-l urmeze toţi bărbaţii cinstiţi şi
devotaţi, în situaţia mea.
— Maximilien, spune-mi, înainte de a mă părăsi, ce ai de gând să
faci?
Tânărul zâmbi cu tristeţe.
— O, vobeşte, vorbeşte, te rog! stărui Valentine.
— Valentine, ţi-ai schimbat hotărârea?
— Nefericitule, ştii bine că nu se poate schimba! exclamă fata.
— Atunci adio, Valentine!
Valentine zgâlţâi grilajul cu o putere de care n-ai fi socotit-o în stare,
iar pentru că Morrel se depărta, ea îşi trecu mâinile prin grilaj şi le
împreună:
— Ce ai de gând să faci? Vreau să ştiu. Unde te duci? exclamă ea.
— O, fii liniştită, spuse Maximilien, oprindu-se la trei paşi de poartă,
nu mă gândesc să fac pe altcineva responsabil de vitregiile soartei mele.
Altul te va ameninţa poate că se va duce la domnul Franz, că-l va
provoca şi se va bate cu el, fapta aceasta ar fi nesăbuită. Ce vină are
domnul Franz? El m-a văzut azi-dimineaţă pentru întâia oară şi a uitat,
desigur, că m-a văzut; nici nu ştia măcar că exist atunci când înţelegerile
stabilite între familiile voastre au hotărât să vă aparţineţi. N-am deci
nimic cu domnul Franz şi îţi jur că nu-i voi purta ciudă.
— Dar cui? Mie?
— Dumitale, Valentine? O, ferească-mă Dumnezeu! Femeia e sacră.
Femeia pe care o iubim e sfântă!
— Atunci dumitale, nefericitule?
— Vinovatul sunt eu, nu-i aşa? întrebă Morrel.
— Maximilien, spuse Valentine, Maximilien, vino încoa, vreau!
Maximilien se apropie din nou, cu zâmbetul lui blând, şi, dacă n-ar fi
fost palid, puteai crede că e în dispoziţii obişnuite.
— Ascultă-mă, scumpa, adorata mea Valentine, spuse el cu glasu-i
melodios şi grav. Oameni ca noi care n-au plăsmuit niciodată un gând de
care să roşească în faţa lumii, în faţa părinţilor şi-n faţa lui Dumnezeu,
oameni ca noi pot să citească unul în inima celuilalt ca într-o carte
deschisă. Eu n-am făcu niciodată romane, nu sunt erou melancolic, nu
pozez nici în Manfred, nici în Antony, dar, fără cuvinte, fără proteste, fără
jurăminte, mi-am pus viaţa în dumneata, îmi lipseşti şi ai dreptate că
procedezi astfel. Mi-am pus viaţa în dumneata. Ţi-am spus şi îţi repet, cu
toate acestea îmi lipseşti şi viaţa mea e pierdută. Din clipa în care te
depărtezi de mine, rămân singur pe lume. Sora mea e fericită lângă soţul
ei. Soţul ei nu e decât cumnatul-meu, adică un om pe care numai convenţiunile sociale îl leagă de mine, nimeni n-are deci nevoie pe
pământ de existenţa mea devenită inutilă. Iată ce voi face: voi aştepta
până în ultima clipă să te măriţi, căci nu vreau să pierd umbra uneia din
acele şanse neaşteptate pe care hazardul ni le rezervă din când în când,
căci în definitiv s-ar putea ca între timp domnul Franz d'Épinay să moară.
S-ar putea ca, în momentul când vă veţi apropia de altar, trăsnetul să
cadă asupra altarului; totul îi pare cu putinţă condamnatului la moarte, şi
pentru el miracolele intră în categoria posibilităţilor de îndată ce e vorba
de mântuirea vieţii. Voi aştepta deci până în ultimul moment, iar când
nenorocirea mea va fi sigură, fără remediu, fără speranţă, voi scrie o
scrisoare confidenţială cumnatului meu şi una prefectului poliţiei,
comunicându-le intenţia mea, iar la colţul unei păduri, pe panta vreunui
şanţ, pe malul vreunui rău, îmi voi zbura creierii; hotărârea aceasta e tot
aşa de adevărată după cum e adevărat că sunt fiul celui mai cinstit om
care a trăit vreodată în Franţa.
Un tremur convulsiv scutură membrele Valentinei, lăsă poarta pe
care o ţinea cu mâinile, braţele îi recăzură de-a lungul corpului şi două
lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii ei.
Tânărul rămase în faţa ei, sumbru şi hotărât.
— O, fie-ţi milă! Fie-ţi milă! Vei trăi, nu-i aşa? spuse ea.
— Nu, pe cuvântul meu de cinste! glăsui Maximilien, dar ce-ţi pasă
dumitale? Îţi vei fi făcut datoria şi conştiinţa dumitale va fi împăcată.
Valentine căzu în genunchi, apăsându-şi inima care se spărgea.
— Maximilien, spuse ea, Maximilien, dragul meu, fratele meu pe pă-
mânt, adevăratul meu soţ în cer, te rog fă ca mine, trăieşte cu suferinţa:
într-o zi poate ne vom uni.
— Adio, Valentine! repetă Morrel.
— Dumnezeule! spuse Valentine înălţându-şi mâinile la cer cu o ex-
presie sublimă, tu vezi, am făcut tot ce am putut ca să rămân o fiică
ascultătoare: m-am rugat, am implorat, el nu mi-a ascultat nici rugile,
nici implorările, nici lacrimile. Ei bine, continuă ea, ştergându-şi lacrimile
şi recăpătându-şi tăria, nu vreau să mor de remuşcări, vreau să mor de
ruşine. Maximilien, vei trăi şi nu voi fi a altuia decât a dumitale. La ce
ceas? În ce moment? Vrei numaidecât? Vorbeşte, porunceşte, sunt gata!
Morrel care se depărtase din nou câţiva paşi, revenise din nou şi,
palid de bucurie, cu inima bătând cumplit, întinse printre zăbrele mânile
Valentinei.
— Valentine, spuse el, draga mea, nu îmi vorbi astfel, prefer să mă
laşi să mor. De ce să te am graţie violenţei, dacă mă iubeşti aşa cum te
iubesc eu? Mă sileşti să trăiesc din omenie numai? În cazul acesta prefer
să mor.
— La urma urmei, murmură Valentine, cine mă iubeşte pe lume? Ci-
ne m-a mângâiat pentru toate durerile mele? El! Pe cine se întemeiază
speranţele mele, asupra cui se opreşte privirea mea rătăcită, pe cine se
odihneşte inima mea sângerândă? Pe el, numai pe el. Ei bine, ai dreptate
şi tu; Maximilien, te voi urma, voi părăsi casa părintească, voi părăsi
totul. O, ingrată ce sunt! exclamă Valentine hohotind. Totul? Îl uitam
până şi pe bunul meu bunic.
— Nu, spuse Maximilien, nu-l vei părăsi. Spui că domnul Noirtier mi-a arătat simpatie; ei bine, înainte de a fugi ai şă-i spui totul, ai să-ţi
faci din consimţirea lui o egidă în faţa lui Dumnezeu; apoi, de îndată ce
ne vom căsători, el va veni cu noi: în loc de un copil va avea doi. Mi-ai
spus cum îţi vorbea şi cum îi răspundeai, am să învăţ repede limbajul
mişcător al semnelor, Valentine. O, îţi jur, în locul deznădejdii care ne
aşteaptă, eu îţi făgăduiesc fericirea!
— Priveşte, Maximilien, priveşte ce mare e puterea ta asupra mea,
aproape că mă faci să cred în ce-mi spui şi cu toate acestea cuvintele
tale sunt nechibzuite, căci tatăl meu va blestema, eu îi cunosc inima
neînduplecată, şi nu mă va ierta. De aceea, ascultă-mă Maximilien; dacă
printr-un artificiu, prin rugăciuni, prin vreun accident — cine ştie —,
dacă, în sfârşit, prin vreun mijloc oarecare am să pot întârzia căsătoria,
ai să aştepţi nu-i aşa?
— Da, îţi jur, după cum dumneata îmi juri că această căsătorie
groaznică nu se va face niciodată şi că dacă vrei fi târâtă în faţa
magistratului, în faţa preotului vei spune nu.
— Îţi jur, Maximilien, pe ce am mai scump pe lume: pe mama mea.
— Atunci să aşteptăm, spuse Morrel.
— Da, să aşteptăm, glăsui Valentine respirând la auzul acestui
cuvânt, sunt atâtea lucruri care pot să salveze pe nişte nefericiţi ca noi.
— Mă încred în dumneata, Valentine, spuse Morrel, tot ce vei face va
fi bine făcut, dacă însă se va trece peste rugăciunile dumitale, dacă
părintele dumitale, dacă doamna de Saint-Méran cer ca domnul d'Épinay
să fie chemat mâine pentru a semna contractul...
— Atunci ai cuvântul meu, Morrel.
— În loc să semnezi...
— Vin la dumneata şi fugim, dar până atunci să nu-l supărăm pe
Dumnezeu, Morrel, să nu ne vedem; dacă ne-ar surprinde cineva, dacă
s-ar şti în ce fel ne vedem, n-am mai avea nici o scăpare.
— Ai dreptate, Valentine, dar cum să aflu...
— Prin domnul Deschamps, notarul.
— Îl cunosc.
— Şi prin mine. Îţi voi scrie, te rog să crezi. Oh, căsătoria aceasta,
Maximilien, mi-este tot aşa de odioasă ca şi dumitale!
— Bine, îţi mulţumesc, Valentine a mea adorată, glăsui Morrel.
Aşadar, ne-am înţeles. De îndată ce ştiu ora, alerg aici, sări peste zid în
braţele mele: lucrul îţi va fi uşor, o trăsură te va aştepta la poartă, urci
cu mine, te duc la sora mea, acolo, necunoscuţi dacă vrei, dând totul pe
faţă dacă doreşti, vom avea conştiinţa tăriei şi a voinţei noastre şi nu ne
vom lăsa gâtuiţi ca mielul care nu se apără decât cu suspinele sale.
— Bine, spuse Valentine; la rândul meu îţi voi spune: Maximilien, ce
faci va fi bine făcut!
— O!
— Ei, eşti mulţumit de femeia dumitale? întrebă fata cu tristeţe.
— Valentine a mea adorată, a spune da este prea puţin...
— Cu toate acestea, spune-mi.
Valentine se apropiase, sau mai bine-zis îşi apropiase buzele de
grilaj, şi cuvintele ei se furişau, o dată cu respiraţia-i parfumată, până la
buzele lui Morrel care îşi lipea gura de partea cealaltă a îngrădirii reci, neînduplecate.
— La revedere, spuse Valentine, smulgându-se din fericirea ce gusta,
la revedere.
— O să am o scrisoare de la dumneata?
— Da.
— Îţi mulţumesc, femeie adorată, la revedere.
Susurul unei sărutări nevinovate şi pierdute răsună, şi Valentine fugi
pe sub tei.
Morrel ascultă ultimele fremătări ale rochiei care atingea bolta, ulti-
mele zgomote ale paşilor ei sub care scârţâia nisipul, îşi ridică ochii la
cer cu un zâmbet de nedescris pentru a mulţumi cerului că îngăduie să
fie iubit astfel, şi dispăru şi el.
Tânărul se înapoie acasă şi aşteptă toată seara şi întreaga zi
următoare fără să primească ceva. În sfârşit, abia a treia zi pe la zece
dimineaţa, pe când se îndrepta spre domnul Deschamps, notarul, primi
prin poştă un bileţel pe care îl recunoscu, măcar că nu văzuse niciodată
scrisul Valentinei.
Bileţelul avea următorul cuprins:
„Lacrimile, implorările, rugăminţile n-au avut nici un efect. Ieri, timp
de două ceasuri, am fost la biserica Saint-Philippe du Roule şi m-am
rugat lui Dumnezeu din tot sufletul. Dumnezeu este nesimţitor ca
oamenii, astfel că semnarea contractului e fixată pentru astă-seară la
nouă.
Nu am decât un cuvânt, aşa cum nu am decât o inimă, Morrel, şi cu-
vântul acesta îţi este dat: inima îţi aparţine.
Aşadar, astă-seară la nouă fără un sfert la grilaj.
Soţia ta,
Valentine de Villefort
P.S. Biata mea bunică se simte din ce în ce mai rău; ieri exaltarea ei
a devenit delir; astăzi delirul ei este aproape nebunie.
Mă vei iubi, Morrel, nu-i aşa, îndeajuns ca să pot uita că am părăsit-
o în starea aceasta?
Cred că bunicului Noirtier i se ascunde că semnarea contractului ur-
mează să aibă loc astă-seară."
Morrel nu se mărgini la informaţiile date de Valentine; se duse la no-
tar, care îi confirmă ştirea că semnarea contractului era fixată pentru
orele nouă scara.
Trecu apoi pe la Monte-Cristo, aici află şi mai mult: Franz venise să-i
anunţe solemnitatea, la rândul ei doamna de Villefort scrisese contelui,
rugându-l s-o scuze că nu-l invită. Dar moartea domnului de Saint-Méran
şi starea văduvei lui aruncau asupra reuniunii un văl de tristeţe cu care
ea nu voia să întunece fruntea contelui căruia îi dorea toate fericirile.
Franz fusese în ajun prezentat doamnei de Saint-Méran, care
părăsise patul pentru această prezentare, dar care imediat se urcase din
nou.
Morrel — lucrul este firesc — se afla într-o stare de agitaţie care nu putea să scape unui ochi pătrunzător ca acela al contelui; de aceea
Monte-Cristo se arătă mai afectuos decât oricând; aşa de afectuos încât,
în două sau trei rânduri, Morrel fu pe punctul de a-i spune totul. Îşi aminti
însă de făgăduiala categorică făcută Valentinei, astfel că secretul său
rămase în adâncul inimii.
Tânărul reciti de douăzeci de ori, în timpul zilei, scrisoarea
Valentinei.
Ea îi scria pentru întâia oară — dar în ce împrejurare? Ori de câte ori
recitea scrisoarea, Maximilien îşi repeta jurământul de a o face pe Valen-
tine fericită. Într-adevăr, câtă autoritate nu are fata care ia o hotărâre
aşa de curajoasă? Ea e totodată regina şi femeia, şi nu-i de ajuns un
suflet pentru a-i mulţumi şi-a o iubi.
Morrel se gândea cu o tulburare de negrăit la momentul în care Va-
lentine va sosi spunând:
— Iată-mă, Maximilien, ia-mă!
El organizase în toate amănuntele fuga, două scări fuseseră tăinuite
în lucerna curţii, o cabrioletă, pe care urma s-o conducă Maximilien în
persoană, aştepta; nici un servitor, nici o lumină.
La răspântia primei străzi vor aprinde lanterne, căci nu trebuiau să
cadă dintr-un exces de precauţii în mâinile poliţiei.
Din timp în timp Morrel se simţea străbătut de fiori, se gândea la
momentul în care de pe înălţimea zidului, va ajuta la coborârea
Valentinei şi când o va simţi tremurândă în voia braţelor sale pe aceea
căreia nu-i strânsese niciodată decât mâna, şi căreia nu-i sărutase decât
vârful degetelor.
Dar când veni după-amiaza, când Morrel simţi apropiindu-se ora, în-
cercă nevoia de a fi singur. Sângele îi clocotea, întrebări simple, sau
numai glasul unui prieten l-ar fi iritat. Se zăvorî în cameră încercând să
citească, dar privirea lunecă peste pagini fără să înţeleagă ceva şi, în
cele din urmă, zvârli cartea revenind pentru a doua oară la planul său, la
scările sale şi la terenul său.
În sfârşit se apropie ora.
Niciodată îndrăgostitul n-a lăsat orologiul să-şi urmeze în tihnă dru-
mul. Morrel îl chinui atâta pe al său încât, până la urmă, el arătă orele
opt şi jumătate la şase. Îşi spuse atunci că era timp să plece, că ora nouă
era, într-adevăr, ora semnării contractului, dar că, după toate
probabilităţile, Valentine nu va aştepta inutila semnătură, în consecinţă
Morrel, după ce plecă din strada Meslay la opt şi jumătate după pendula
sa, intră în terenul îngrădit în momentul când orele opt sunară la Saint-
Philippe du Roule.
Calul şi cabrioleta fură tăinuite dinapoia unei cocioabe ruinate în
care Morrel se ascundea de obicei.
Puţin câte puţin ziua asfinţi şi frunzişul grădinii se grămădi în stufişu-
rile mari de un negru-opac.
Atunci Morrel ieşi din ascunzătoare şi se duse să privească, prin
gura porţii, cu inima zbuciumată: nu era încă nimeni.
Sunară orele opt şi jumătate.
O jumătate de oră trecu în aşteptare. Morrel se plimba în lung şi în
lat; apoi, la intervale tot mai apropiate, venea să iscodească printre scânduri. Grădina se posomora tot mai mult; dar, căuta zadarnic în
întuneric rochia albă, asculta zadarnic zgomotul paşilor.
Casa care se zărea prin frunziş rămânea posomorâtă, neprezentând
nici unul din caracterele unei case ce se deschide pentru un eveniment
aşa de important cum e acela al semnării contractului de căsătorie.
Morrel îşi consultă ceasornicul care sună nouă şi trei sferturi, dar a-
proape imediat glasul orologiului, auzit până atunci în două sau trei rân-
duri, rectifică eroarea ceasornicului sunând nouă şi jumătate.
Trecuse o jumătate de ceas de aşteptare peste ora stabilită de
Valentine; ca spusese orele nouă, şi chiar mai devreme.
A fost momentul cel mai cumplit pentru inima tânărului, peste care
fiece secundă cădea ca un ciocan de plumb.
Foşnetul cel mai slab al frunzişului, strigătul cel mai neînsemnat al
vântului îi încordau urechea şi îi îmbrobodeau fruntea cu sudoare; atunci,
înfiorat, el proptea scara şi, ca să nu piardă timp, aşeza piciorul pe prima
treaptă.
În alternativele de teamă şi speranţă, în dilatările şi încleştările de
inimă, sună la biserică orele zece.
— O, e cu neputinţă — murmură Maximilien — ca semnarea unui
contract să dureze aşa de mult, afară numai dacă nu se întâmplă eveni-
mente neprevăzute. Am cântărit toate şansele, am calculat timpul cât
durează toate formalităţile. S-a întâmplat ceva.
Şi atunci se plimba agitat pe dinaintea grilajului, sau se înapoia şi îşi
rezema fruntea încinsă pe fierul îngheţat. Valentine a leşinat poate după
contract, sau a fost împiedicată să fugă. Acestea erau singurele două
ipoteze la care tânărul putea să se oprească, ambele deznădăjduitoare.
Se opri la presupunerea că, în chiar timpul fugii, Valentine a fost pă-
răsită de puteri şi că a căzut leşinată la jumătatea vreunei alei.
— O, dacă e aşa, exclamă el, repezindu-se sus pe scară, am s-o
pierd şi va fi din vina mea.
Demonul care îi şoptise gândul nu-l mai părăsi şi îi vâjâi la ureche cu
stăruinţa datorită căreia anumite îndoieli devin, după o clipă, prin tăria
judecăţii, convingeri. Ochii lui, care căutau să străpungă întunericul tot
mai mare, vedeau parcă, pe aleea posomorâtă, un obiect ce zăcea;
Morrel se încumetă chiar să strige şi avu impresia că vântul aduce până
la el o tânguire nearticulată.
În sfârşit, sunase jumătatea de oră; cu neputinţă să se mai stăpâ-
nească; totul era posibil; tâmplele lui Maximilien zvâcneau cu putere, pe
dinaintea ochilor lui treceau nori; încălecă zidul şi sări.
Se afla la Villefort, pătrunsese prin escaladare; se gândi la urmările
pe care putea să le aibă o atare faptă, dar nu venise aici ca să dea
înapoi.
Cât ai clipi fu la capătul stufişului. Din locul unde ajunsese se vedea
casa.
Atunci Morrel se încredinţă de un lucru pe care îl mai bănuise când a
încercat să-şi strecoare privirea printre arbori: că, în loc de luminile pe
care îşi închipuia că le va vedea strălucind la fiece fereastră, aşa cum e
firesc în zilele de ceremonie, nu văzu decât forma cenuşie, voalată şi mai
mult de o mare perdea de umbră pe care un nor imens, împrăştiat peste lună, o proiecta.
O lumină alerga din când în când, năucă, trecând pe dinaintea celor
trei ferestre de la primul etaj. Ferestrele erau acelea ale apartamentului
doamnei de Saint-Méran.
O altă lumină rămânea nemişcată dinapoia perdelelor roşii.
Perdelele se aflau la camera de culcare a doamnei de Villefort.
Morrel ghici totul. De atâtea ori, urmărind-o pe Valentine cu gândul,
la ori ce oră din zi, de atâtea ori îşi întruchipase planul casei încât, fără a
o fi văzut vreodată, o cunoştea.
Tânărul fu şi mai înspăimântat de întuneric şi de tăcere decât îl în-
spăimântase absenţa Valentinei.
Zăpăcit, nebun de durere, hotărât să înfrunte orice pentru a o
revedea pe Valentine şi să se convingă de nenorocirea pe care o
presimţea, indiferent care, Morrel se pregătea să străbată cât mai
grabnic grădina, când sunetul unui glas destul de depărtat, dar pe care
vântul i-l aducea, ajunse până la el.
Făcu un pas înapoi; se afundă complet în frunziş şi rămase
nemişcat, mut, îngropat în întuneric.
Hotărârea lui era luată: dacă Valentine era singură, îi va da de veste
printr-un cuvânt; dacă era însoţită, o va vedea cel puţin şi se va
încredinţa că nu i s-a întâmplat nici o nenorocire; dacă erau niscai străini,
va prinde câteva cuvinte din conversaţia lor şi va izbuti să înţeleagă
misterul.
Luna ieşi atunci din norul care o tăinuia şi, în uşa peronului, Morrel îl
văzu pe Villcfort urmat de un om în negru. Coborâră treptele şi înaintară
spre stufişuri. Nu făcuseră nici patru paşi, când Morrel recunoscu în omul
îmbrăcat în negru pe doctorul d'Avrigny.
Văzându-l venind spre el, tânărul se trase maşinal înapoi până când
întâlni trunchiul unui sicomor care forma centrul stufişului; aici fu nevoit
să se oprească.
În curând nisipul nu mai scârţâi sub paşii celor doi drumeţi.
— O, dragă doctore, spuse procurorul regal, cerul se declară hotărât
în contra casei noastre. Ce moarte oribilă! Ce lovitură de trăsnet! Nu în-
cerca să mă consolezi; rana e prea vie şi prea adâncă. A murit! A murit!
O sudoare rece îngheţă fruntea tânărului şi îi făcu dinţii să clănţă-
nească. Cine murise în casa pe care însuşi Villefort o numea blestemată?
— Dragă domnule de Villefort, răspunse medicul cu un accent care
spori înfricoşarea tânărului, nu te-am adus aici să te consolez, ci
dimpotrivă.
— Ce vrei să spui? întrebă procurorul regal înspăimântat.
— Că, dincolo de nenorocirea care ţi s-a întâmplat, este încă una
mai mare poate.
— Dumnezeule, dar ce îmi mai spui? murmură Villefort
împreunându-şi mâinile.
— Suntem absolut singuri, prietene?
— Da, absolut singuri. Dar ce înseamnă toate aceste precauţiuni?
— Înseamnă că am a-ţi face o destăinuire penibilă, spuse doctorul;
să ne aşezăm.
Villefort mai mult căzu decât se aşeză pe-o bancă. Doctorul rămase în picioare în faţa lui, cu o mână pe umăr. Îngheţat de spaimă, Morrel îşi
ţinea fruntea cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi apăsa inima, temându-
se să nu se audă bătăile ei.
— A murit! A murit! repeta el în gând cu glasul inimii.
Şi simţea că îşi dă sfârşitul.
— Vorbeşte, doctore, te ascult, spuse Villefort; loveşte, sunt pregătit
pentru toate.
— Doamna de Saint-Méran era desigur înaintată în vârstă, însă se
bucura de o sănătate excelentă.
Morrel respiră pentru prima oară după zece minute.
— Mâhnirea a ucis-o, spuse Villefort; da, doctore, mâhnirea. Deprin-
derea de a trăi timp de patruzeci de ani lângă marchiz...
— Nu mâhnirea, dragă Villefort, glăsui doctorul. Mâhnirea poate să
ucidă, deşi cazurile sunt rare, dar ea nu ucide într-o zi, nu ucide într-un
ceas, nu ucide în zece minute.
Villefort nu răspunse nimic; îşi înălţă doar capul pe care îl ţinuse pâ-
nă atunci plecat şi se uită la doctor cu ochi înspăimântaţi.
— Ai stat lângă ea în timpul agoniei? întrebă domnul d'Avrigny.
— Fără îndoială, răspunse procurorul regal, mi-ai şoptit să nu mă de-
părtez.
— Ai remarcat simptomele răului din a cărui cauză doamna de
Saint-Méran a sucombat?
— Desigur, doamna de Saint-Méran a avut trei atacuri succesive, la
câteva minute unul de altul, de fiecare dată mai apropiate şi mai grave.
Când dumneata ai sosit, doamna de Saint-Méran gâfiia de câteva
minute; a avut atunci o criză pe care eu am socotit-o un simplu atac de
nervi, dar n-am început să mă înfricoşez cu adevărat decât când o văzui
ridicându-se în pat, cu braţele ei şi cu gâtul întinse. Atunci, din figura
dumitale, am înţeles că situaţia era mai gravă decât îmi închipuiam.
După trecerea crizei am căutat ochii dumitale, dar nu i-am întâlnit. Ţineai
pulsul, îi numărai bătăile şi a doua criză a fost mai grozavă decât întâia.
Aceleaşi mişcări nervoase se repetară, gura se strâmbă şi deveni vânătă.
Ea a treia îşi dădu sufletul. Încă de la sfârşitul primei crize eu
recunoscusem tetanosul, dumneata mi-ai confirmat părerea.
— Da, în faţa lumii, glăsui doctorul, dar acum suntem singuri.
— Doamne, ce vrei să-mi spui?
— Că simptomele tetanosului şi ale otrăvirii cu materii vegetale sunt
absolut la fel.
Domnul de Villefort sări în picioare, apoi, după o clipă de nemişcare
şi de tăcere, căzu iarăşi pe bancă.
— Doctore, îţi dai seama ce-mi spui?
Morrel nu ştia dacă visează sau dacă este treaz.
— Ascultă, glăsui doctorul, cunosc importanţa declaraţiei mele şi ca-
racterul omului căruia i-o fac.
— Te adresezi magistratului sau prietenului? întrebă Villefort.
— Prietenului, numai prietenului în momentul acesta; raporturile în-
tre simptomele tetanosului şi simptomele otrăvirii cu substanţe vegetale
sunt aşa de identice, încât dacă ar trebui să iscălesc ce-ţi spun, îţi declar
că aş ezita. De aceea, îţi repet, nu mă adresez magistratului, ci prietenului. Ei bine, prietenului îi spun: în cele trei sferturi de oră cât ea a
durat, cu am studiat agonia, convulsiunile, moartea doamnei de Saint-
Méran: ei bi-ne, sunt convins nu numai că doamna de Saint-Méran a
murit otrăvită, dar voi spune şi ce otravă a ucis-o.
— Domnule! Domnule!
— Totul vine în sprijinul spuselor mele: somnolenţă întreruptă de cri-
ze nervoase, supraexcitare a creierului, toropeala centrilor. Doamna de
Saint-Méran a sucombat în urma unei doze violente de brucină sau de
stricnină care, întâmplător, desigur, sau poate din greşeală, i s-a admi-
nistrat.
Villefort apucă mâna doctorului.
— O, e cu neputinţă! spuse el. Dumnezeule, visez! E groaznic să
audă cineva pe un om ca dumneata spunând astfel de lucruri. Pentru
numele cerului, te implor, dragă doctore, spune-mi că poate te înşeli.
— Nici vorbă că se poate, dar...
— Dar?
— Dar nu cred.
— Doctore, fie-ţi, milă de mine, mi se întâmplă de câteva zile atâtea
lucruri extraordinare încât mi-e teamă că înnebunesc.
— Altcineva, afară de mine, a mai văzut-o pe doamna de Saint-Mé-
ran?
— Nimeni.
— A fost trimisă la farmacie vreo reţetă ce nu mi s-a arătat?
— Nici una.
— Doamna de Saint-Méran avea duşmani?
— Nu ştiu.
— Avea cineva interes ca ea să moară?
— O, nu! Fiica mea Valentine este singura ei moştenitoare... O, dacă
un astfel de gând ar putea să îmi vină, m-aş înjunghia ca să pedepsesc
inima că a putut adăposti măcar o clipă un astfel de gând.
— Scumpe prietene, exclamă la rându-i domnul d'Avrigny, mi-este
frică de Dumnezeu să acuz pe cineva; eu nu vorbesc decât de un
accident, înţelegi, de o eroare. Dar, accident sau eroare, faptul şopteşte
conştiinţei mele şi cere conştiinţei mele să vorbească tare. Informează-
te.
— La cine? Cum? Despre ce?
— Uite: nu cumva Barrois, bătrânul servitor, se va fi înşelat dând
doamnei de Saint-Méran vreo doctorie pregătită pentru stăpânul lui? —
Pentru tatăl meu?
— Da.
— Dar cum poate să otrăvească pe doamna de Saint-Méran o
doctorie pregătită pentru domnul Noirtier?
— Nimic mai simplu: ştii că, în anumite boli, otrăvurile devin un re-
mediu, paralizia e una dintre bolile acestea. Acum vreo trei luni, după ce
am întrebuinţat totul pentru a reda domnului Noirtier mişcarea şi cuvân-
tul, m-am hotărât să încerc un ultim mijloc; de trei luni îl tratez cu bruci-
nă; astfel, în ultima doctorie pe care am comandat-o pentru el, intrau
şase centigrame; şase ccntigrame lipsite de acţiune asupra organelor paralizate ale domnului Noirtier, cu care de altminteri el s-a obişnuit în
doze succesive, şase centigrame ajung pentru a ucide orice persoană.
— Dragă doctore, nu există nici o comunicaţie între apartamentul
domnului de Noirtier şi acela al doamnei de Saint-Méran — şi Barrois nu
intră niciodată la soacra mea. În sfârşit, îţi voi spune, doctore, deşi te
ştiu omul cel mai iscusit şi în special cel mai conştiincios din lume, deşi
în orice împrejurare cuvântul dumitale e pentru mine o făclie ce mă
călăuzeşte ca şi lumina soarelui — ei bine, în ciuda acestei convingeri
am nevoie să mă sprijin pe axioma: errare humanum est.
— Ascultă, Villefort, întrebă doctorul, mai există vreun confrate al
meu în care să ai tot atâta încredere?
— De ce mă întrebi? Unde vrei să ajungi?
— Cheamă-l şi îi voi spune ce am văzut, ce am constatat, vom face
autopsia.
— Şi veţi găsi urmele otrăvii?
— Nu, nu ale otrăvii, n-am spus asta, dar vom constata exasperarea
sistemului nervos, vom recunoaşte asfixia patentă, incontestabilă, şi-ţi
vom spune: Dragă Villefort, dacă lucrul s-a întâmplat din neglijenţă, fii cu
ochii deschişi asupra servitorilor dumitale; dacă s-a întâmplat din ură, fii
cu ochii deschişi asupra duşmanilor.
— O, ce îmi propui, d'Avrigny? răspunse Villefort abătut; din moment
ce va mai cunoaşte şi altcineva secretul, va deveni necesară o anchetă,
şi o anchetă la mine acasă este cu neputinţă. Cu toate acestea, continuă
procurorul regal, înfrânându-se şi privindu-l pe medic cu nelinişte, cu
toate acestea dacă vrei, dacă pretinzi neapărat, mă supun. În definitiv,
poate că sunt dator să dau curs afacerii; caracterul meu mă obligă. Dar,
doctore, mă vezi străbătut de tristeţe: introduc în casa mea atâta
scandal după atâta durere! Oh, nevasta şi fiica mea vor muri; iar eu, eu,
doctore — ştii bine că un om nu ajunge unde mă găsesc eu, un om nu a
fost procuror regal timp de 25 de ani fără să-şi fi atras nenumăraţi
duşmani; ai mei sunt numeroşi. Afacerea aceasta va fi pentru ei un
triumf care îi va umple de bucurie, iar pe mine mă va copleşi de ruşine.
Doctore, iartă-mi ideile monde-ne. Dacă ai fi preot, n-aş cuteza să-ţi
spun; dar dumneata eşti om şi îi cunoşti pe oameni; doctore, doctore, nu
mi-ai spus nimic, nu-i aşa?
— Dragă domnule de Villefort, răspunse doctorul zdruncinat, prima
mea datorie este umanitatea. Aş fi salvat-o pe doamna de Saint-Méran
dacă ştiinţei i-ar fi fost cu putinţă, dar ea a murit, astfel că eu am acum
obligaţii faţă de cei vii. Să îngropăm în străfundul inimilor noastre
teribilul secret. Voi permite, dacă ochii anumitor persoane se deschid, să
se pună în seama ignoranţei mele tăcerea ce-am păstrat-o. Cu toate
acestea, domnule, caută cu stăruinţă, cercetează, căci lucrul nu se va
opri aici... Iar după ce îl vei găsi pe vinovat — dacă îl găseşti — îţi voi
spune: Eşti magistrat, fă ce vei vrea!
— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, doctore, exclamă Villefort cu o
bucurie de negrăit; n-am avut niciodată un mai bun prieten decât eşti
dumneata.
Şi, ca şi cum s-ar fi temut ca doctorul d'Avrigny să nu revină asupra
concesiei, se sculă şi îl luă pe doctor, îndepărtându-se cu el spre casă.
Se depărtară.
Ca şi cum ar fi avut nevoie să respire, Morrel îşi scoase capul din
stufiş, iar luna lumină figura lui aşa de palidă încât ai fi putut s-o iei drept
o fantomă.
— Să mă păzească Dumnezeu de o mai teribilă revelaţie! glăsui el.
Dar, Valentine, Valentine, biata fiinţă, va rezista ea atâtor dureri?
Rostind cuvintele acestea, el privea rând pe rând fereastra cu perdele
roşii şi cele trei ferestre cu perdele albe.
Lumina dispăruse aproape complet de la fereastra cu perdele roşii.
Fără îndoială, doamna de Villefort stinsese lampa, şi numai veioza îşi tri-
mitea răsfrângerea în geam.
Dimpotrivă, la capătul celălalt al clădirii, văzu deschizându-se una
dintre cele trei ferestre cu perdele albe. O lumânare pusă pe cămin zvârli
afară câteva raze din lumina ei palidă şi o umbră se rezemă o clipă de
balcon.
Morrel se înfioră, i se părea că a auzit un hohotit de plâns.
N-ar fi fost de mirare ca făptura aceasta, de obicei aşa de curajoasă
şi de puternică, tulburată şi exaltată acum de cele mai puternice pasiuni
omeneşti — dragostea şi frica — să se fi zdruncinat până la a suferi
halucinaţii.
Deşi, tăinuit cum era, ar fi fost imposibil ca ochii Valentinei să-l dis-
tingă, i se păru că se vede chemat de umbra din fereastră; mintea lui tul-
burată îi spunea, inima lui aprinsă îi repeta. Dubla eroare devenea o
realitate irezistibilă şi, mânat de unul din acele ciudate elanuri ale
tinereţii, se năpusti din ascunzătoare; din două sărituri, cu riscul de a fi
văzut, cu riscul de a o înfricoşa pe Valentine, cu riscul de a provoca
alarma prin vreun strigăt involuntar scăpat fetei, străbătu grădina pe
care luna o arăta largă şi albă ca un lac, şi, ajungând lângă şirul de lădiţe
de portocali din faţa casei, urcă repede treptele peronului şi împinse uşa
care se deschise fără împotrivire.
Valentine nu îl văzuse; ochii ei ridicaţi spre cer urmăreau un nor ar-
gintiu care luneca pe azur, având forma unei umbre ce se înalţă în slavă;
spiritul ei poetic şi exaltat îi spunea că umbra era sufletul bunicii.
Între timp, Morrel străbătuse anticamera şi găsise rampa scării. Co-
voarele întinse pe trepte îi înăbuşeau paşii; Morrel ajunsese de altminteri
la gradul acela de exaltare când nici chiar prezenţa domnului de Villefort
nu l-ar fi înspăimântat. În cazul în care domnul de Villefort se arăta, hotă-
rârea lui era luată: se va apropia de el şi va mărturisi totul, rugându-l să
scuze şi să aprobe dragostea care îl lega de fiica lui, şi care o lega pe
fiica lui de el. Morrel era nebun.
Din fericire, nu văzu pe nimeni.
Acum îi folosi descrierea interiorului casei, făcută de Valentine; ajun-
se fără nici o poticnire în capătul scării şi, în momentul în care căuta să
se orienteze aici, un hohotit de plâns îi indică drumul ce avea de urmat;
se întoarse; printr-o uşă întredeschisă ajungea până la el răsfrângerea
unei lumini şi sunetul glasului ce gemea.
Deschise uşa şi intră.
În fundul unui alcov, sub postavul alb care îi acoperea capul şi îi de-
sena forme, zăcea moarta, mai înfricoşătoare în ochii lui Morrel după aflarea prin hazard a secretului.
Lângă pat, în ghenunchi, cu capul în pernele unui fotoliu larg, Valen-
tine, înfiorată şi zguduită de plâns, întindea deasupra capului care nu se
vedea mâinile-i împreunate şi înţepenite.
Plecase de la fereastra ce rămăsese deschisă şi se ruga cu accente
care ar fi mişcat cea mai nesimţitoare inimă. Cuvintele se desprindeau
de pe buzele ei, repezi, incoerente, neinteligibile, căci durerea îi slrângea
gâtul cu încleştările ei arzânde.
Luna, strecurată prin deschizătura persienelor, înălbea lumina lumâ-
nării şi colora cu trăsăturile ei funebre tabloul dezolant.
Morrel nu putu să reziste priveliştii, nu era de o pietate exemplară,
nu se lăsa lesne impresionat, dar îi era peste putinţă să suporte în tăcere
vederea Valentinei, care suferea, plângea şi îşi frământa braţele. Scoase
un oftat, murmură un nume şi capul înecat în lacrimi — un cap de
Magdalenă de Corregio — se ridică şi rămase îndreptat spre el.
Valentine îl văzu, dar nu trădă nici o uimire. Nu mai există emoţii in-
termediare în inima năpădită de o deznădejde supremă.
Morrel întinse prietenei sale mâna. Ca scuză că nu a venit la
întâlnire, Valentine îi arătă cadavrul ce zăcea sub postavul funebru şi
începu iar să plângă.
Nici unul, nici altul nu îndrăznea să vorbească în camera aceasta. E-
zita fiecare să rupă tăcerea impusă parcă de Moartea ce stătea în vreun
colţ, cu degetul la buze.
În sfârşit, Valentine cuteză cea dintâi.
— Dragul meu, spuse ea, cum de-ai venit aici? Oh, ţi-aş spune: bine
ai venit, dacă moartea nu ţi-ar fi deschis uşa casei.
— Valentine, glăsui Morrel cu voce tremurândă şi cu mâinile împreu-
nate, mă aflu aici de la opt şi jumătate; vedeam că nu vii şi atunci m-a
cuprins neliniştea, am sărit peste zid, am pătruns în grădină; am auzit
nişte glasuri care discutau în legătură cu fatalul accident...
— Care glasuri? întrebă Valentine.
Morrel se înfioră, căci îi reveni în minte întreaga conversaţie dintre
doctor şi domnul de Villefort, şi avea impresia că vede prin postav
braţele chircite, gâtul înţepenit, buzele vinete.
— Glasurile servitorilor dumitale mi-au destăinuit totul, spuse el.
— Dar venirea dumitale până aici înseamnă pierzania noastră,
dragul meu, glăsui Valentine fără spaimă şi fără mânie.
— Iartă-mă, răspunse Morrel cu acelaşi ton, mă retrag.
— Nu, spuse Valentine, te-ar întâlni cineva, rămâi.
— Dar dacă vine?
Fata clătină din cap.
— Nu va veni nimeni, spuse ea, fii pe pace, iată paznica noastră.
Şi arătă forma cadavrului, modelată de postav.
— Dar ce e cu d'Épinay? Te implor, spune-mi, reluă Morrel.
— Domnul Franz a venit să semneze contractul în momentul în care
biata bunică îşi dădea ultima suflare.
— Oh! exclamă Morrel cu un simţământ de bucurie egoistă, căci se
gândea că moartea bătrânci amâna la infinit căsătoria Valentinei.
— Ceea ce însă îmi măreşte durerea, continuă fata ca şi cum simţământul lui Morrel ar fi trebuit să-şi primească pe loc pedeapsa, e că biata
bunică a poruncit, murind, să se termine căsătoria cât mai curând; închi-
puindu-şi că mă ocroteşte, lucra şi ea contra mea.
— Ascultă! spuse Morrel.
Tinerii tăcură. Se auzi deschizându-se uşa, parchetul coridorului şi
treptele scării trosniră sub greutatea unor paşi.
— E tata care iese din cabinetul lui, spuse Valentine.
— Şi care îl conduce pe doctor, adăugă Morrel.
— De unde ştii că e doctorul? întrebă Valentine.
— Îmi închipui, glăsui Morrel.
Valentine se uită la tânăr.
Între timp se auzi închizându-se poarta de la stradă. Domnul de
Villefort se duse să învârtească cheia în poarta grădinii, apoi urcă pe
scară.
Când ajunse în anticameră se opri un moment ca şi cum ezita dacă
să intre la el sau în camera doamnei de Saint-Méran. Morrel se trase
repede dinapoia unei perdele. Valentine nu făcu o mişcare, o durere
supremă părea că o aşază deasupra temerilor obişnuite.
— Acum nu mai poţi să ieşi nici prin poarta grădinii, nici prin aceea
de la stradă, spuse Valentine.
Morrel o privi pe fată cu mirare.
— Acum, continuă ea, nu mai e decât o ieşire permisă şi sigură:
aceea de la apartamentul bunicului meu.
Se ridică.
— Vino, spuse ea.
— Unde? întrebă Maximilien.
— La bunicul meu.
— Eu, la domnul Noirtier?
— Da.
— Te gândeşti la ce spui, Valentine?
— Mă gândesc, şi de mult. Nu-l mai am decât pe prietenul acesta pe
lume şi avem nevoie amândoi de el... Vino.
— Valentine, ia seama, spuse Morrel şovăind să dea ascultare fetei,
ia seama, legătura a căzut de pe ochii mei: venind aici am săvârşit un
act de demenţă, scumpa mea, ţi-ai păstrat toată mintea?
— Da, spuse Valentine, şi nu mai am decât un scrupul pe lume: să
las singure rămăşiţele bielei mele bunici pe care mi-am luat obligaţia s-o
păzesc.
— Valentine, glăsui Morrel, moartea e sacră prin ea însăşi.
— Da, răspunse fata, de altminteri, n-o să stăm mult. Vino.
Valentine străbătu coridorul şi coborî pe o mică scară care ducea la
Noirtier. Morrel o urmă în vârful picioarelor. Când ajunseră pe palierul a-
partamentului, îl găsiră pe bătrânul servitor.
Trecu cea dintâi.
Noirtier, în fotoliul său, atent la cel mai neînsemnat zgomot,
informat de servitorul bătrân cu privire la tot ce se petrecea în casă,
aţintea priviri lacome spre uşă; o văzu pe Valentine şi ochii lui străluciră.
În mersul şi în atitudinea fetei era ceva grav şi solemn care îl izbi pe
bătrân. De aceea, din strălucitori, ochii săi deveniră cercetători.
— Dragă papa, spuse ea cu glas răspicat, ascultă-mă: ştii că buna
mea bunică Saint-Méran a murit acum un ceas şi că în momentul acesta,
în afară de tine, nu mai am pe nimeni care să mă iubească?
O expresie de dragoste nespusă trecu prin ochii bătrânului.
— Nu-i aşa că numai ţie sunt datoare să-ţi încredinţez mâhnirile sau
speranţele mele?
Paraliticul făcu semn că da.
Valentine îl luă pe Maximilien de mână.
— În cazul acesta, îi spuse ea, priveşte-l bine pe domnul acesta, îi
spuse ea, priveşte-l bine pe domnul acesta.
Bătrânul îşi fixă ochii scrutători şi uşor uimiţi asupra lui Morrel.
— E domnul Maximilien Morrel, fiul acelui negustor cinstit din Marsi-
lia despre care, desigur, ai auzit.
— Da, făcu bătrânul.
— E un nume neîntinat pe care Maximilien e pe cale să-l facă glorios
căci, la 30 de ani, este căpitan de spahii, ofiţer al Legiunii de Onoare.
Bătrânul făcu semn că şi-l reamintea.
— Ei bine, bunul meu papa, glăsui Valentine înghenunchind în faţa
bătrânului şi arătându-l pe Maximilien cu o mână, îl iubesc şi nu voi fi de-
cât a lui. Dacă ai mei mă obligă să mă mărit cu altul, mor sau mă omor.
Ochii paraliticului exprimau o lume de gânduri tumultuoase.
— Ţie ţi-e drag domnul Maximilien Morrel, nu-i aşa bunul meu papa?
întrebă fata.
— Da, făcu bătrânul nemişcat.
— Şi poţi să ne ocroteşti pe noi, care suntem copiii tăi, împotriva vo-
inţei tatălui meu?
Noirtier îşi aţinti privirea inteligentă asupra lui Morrel ca pentru a-i
spune:
— Depinde.
Maximilien înţelese.
— Domnişoară, spuse el, ai de îndeplinit o datorie sacră în camera
bunicii dumitale; îmi permiteţi să am cinstea de a vorbi o clipă cu
domnul Noirtier?
— Da, da, aşa! făcu ochiul bătrânului.
Apoi o privi pe Valentine cu nelinişte.
— Bunul meu papa, vrei să spui cum o să te înţeleagă?
— Da.
— O, fii pe pace, am vorbit aşa de des de tine, încât ştie cum să
converseze cu dumneata.
Apoi, înturnându-se spre Maximiiien cu un zâmbet adorabil, deşi
zâmbetul era voalat de-o tristeţe profundă:
— Ştie tot ce ştiu cu, glăsui ea.
Valentine se ridică, apropie un scaun pentru Morrel, îi recomandă lui
Barrois să nu lase pe nimeni să intre, apoi, după ce îşi îmbrăţişă cu dra-
goste bunicul şi îşi luă cu tristeţe rămas-bun de la Morrel, plecă.
Atunci, pentru a dovedi lui Noirtier că se bucura de încrederea
Valentinei şi cunoştea toate secretele lor, Morrel luă dicţionarul, condeiul
şi hârtia şi le aşeză pe-o masă unde era o lampă.
— Mai întâi, spuse Morrel, îngăduiţi-mi, domnule, să vă povestesc cine sunt, cum o iubesc pe domnişoara Valentine şi care sunt intenţiile
mele.
— Ascult, făcu Noirtier.
Era impresionant spectacolul bătrânului — povară inutilă în
aparenţă — care devenise singurul ocrotitor, singurul sprijin, singurul
judecător al iubiţilor tineri, frumoşi, puternici, ce intrau în viaţă.
Figura lui, străbătută de o nobleţe şi de o austeritate remarcabile,
impunea lui Morrel, care îşi începu istorisirea cu glas termurat.
Povesti cum a cunoscut-o, cum s-a îndrăgostit de Valentine şi cum,
în izolarea şi în nenorocirea ei, Valentine a primit devotamentul lui. Îi
spuse din cine se trage, care-i este situaţia, averea; şi în mai multe
rânduri, când cercetă privirea paraliticului, privirea îi răspunse:
— Bine, continuă.
— Acum, glăsui Morrel după ce închise prima parte a povestirii sale,
acum după ce v-am spus, domnule, iubirea şi speranţele mele, e nevoie
să vă destăinuiesc şi proiectele noastre?
— Da, făcu bătrânul.
— Uite ce hotărâsem.
Şi istorisi atunci totul lui Noirtier: cum o cabrioletă aştepta în curtea
de alături, cum se gândea s-o răpească pe Valentine, s-o ducă la sora lui,
să se căsătorească cu ea şi, cu respectuoasă aşteptare, să nădăjduiască
în iertarea domnului de Villefort.
— Nu, spuse Noirtier.
— Nu? întrebă Morrel, nu trebuie să procedăm astfel?
— Nu.
— Aşadar, proiectul acesta nu are încuviinţarea dumneavoastră?
— Nu.
— Atunci mai e un mijloc, spuse Morrel.
Privirea cercetătoare a bătrânului întrebă: care?
— Mă voi duce, continuă Maximilien, la domnul Franz d'Épinay —
sunt fericit că vă pot spune aceasta în absenţa domnişoarei de Villefort
— şi voi proceda cu el în aşa fel încât să-l silesc să fie cavaler.
Privirea lui Noirtier rămase întrebătoare.
— Ce voi face?
— Da.
— Vă spun. Mă voi duce la el, îi voi povesti legăturile care mă leagă
de domnişoara Valentine; dacă e un bărbat delicat, va dovedi delicateţea
sa renunţând de bună-voie la mâna logodnicei, iar prietenia şi
devotamentul meu îl vor însoţi până la moarte; dacă refuză, fie că îl
împinge interesul, fie că un orgoliu ridicol îl face să stăruiască după ce îi
voi fi dovedit că ar constrânge-o pe femeia mea, că Valentine mă iubeşte
pe mine şi că nu poate iubi pe altcineva, am să mă bat cu el dându-i
toate avantajele, şi îl voi ucide sau mă va ucide; dacă îl ucid nu se va
însura cu Valentine, dacă mă ucide voi fi sigur că Valentine nu îl va lua
de soţ.
Noirtier examina cu nespusă plăcere fizionomia nobilă şi sinceră pe
care se zugrăveau toate sentimentele exprimate de limbajul ei,
adăugând prin expresia unui chip frumos ceea ce culoarea adaugă unui
desen solid şi adevărat.
Totuşi, după ce Morrel tăcu, Noirtier închise ochii de mai multe ori,
ceea ce era, după cum ştiţi, felul său de a spune nu.
— Nu? glăsui Morrel. Aşadar, dezaprobaţi şi al doilea proiect, după
cum l-aţi dezaprobat pe primul?
— Da, îl dezaprob, făcu bătrânul.
— Atunci ce să fac? întrebă Morrel. Ultimele cuvinte ale doamnei de
Saint-Méran au fost pentru înfăptuirea neîntârziată a căsătoriei nepoatei
sale, să las lucrurile în voia lor?
Noirtier rămase nemişcat.
— Da, înţeleg, spuse Morrel, trebuie să aştept.
— Da.
— Dar orice zăbavă va fi spre nenorocirea noastră, domnule, reluă
tânărul. Singură, Valentine este fără putere şi o vor constrânge ca pe un
copil. Intrând aici în chip miraculos ca să aflu ce se petrece, primit în faţa
dumneavoastră în chip miraculos, nu pot nutri nădejdea că norocul se va
repeta. Vă rog să iertaţi trufia tinereţii mele, dar cred că numai una sau
alta din propunerile pe care vi le-am spus este bună; spuneţi-mi pe care
o preferaţi. Îi îngăduiţi domnişoarei Valentine să se încreadă în cinstea
mea?
— Nu.
— Preferaţi să mă duc la domnul d'Épinay?
— Nu.
— Dar, în cazul acesta, de la cine ne va veni ajutorul pe care îl aştep-
tăm, de la cer?
Bătrânul zâmbi din ochi aşa cum zâmbea de obicei când i se vorbea
despre cer. Rămăsese încă un dram de ateism în ideile bătrânului
iacobin.
— De la hazard? continuă Morrel.
— Nu.
— De la dumneavoastră?
— Da.
— De la dumneavoastră?
— Da, repetă bătrânul.
— Înţelegeţi ce vă întreb, domnule? Scuzaţi-mi stăruinţa, căci viaţa
mea stă în răspunsul dumneavoastră, mântuirea noastră va veni de la
dumneavoastră?
— Da.
— Sunteţi sigur?
— Da.
— Garantaţi?
— Da.
Şi, în privirea care dădea răspunsul era atâta hotărâre încât nu te
puteai îndoi de voinţa, ci poate de puterea ei.
— O, vă mulţumesc, domnule, vă mulţumesc nespus! Dar cum veţi
putea dumneavoastră — afară numai dacă o minune dumnezeiască vă
va reda cuvântul, gestul, mişcarea —, cum veţi putea dumneavoastră,
înlănţuit în jilţ, mut şi nemişcat, să vă împotriviţi căsătoriei?
Un zâmbet lumină chipul bătrânului, zâmbet ciudat pe un chip ne-
clintit.
— Aşadar, să aştept? întrebă tânărul.
— Da.
— Dar contractul?
Acelaşi zâmbel reapăru.
— Vreţi să-mi spuneţi că nu va fi semnat?
— Da, spuse Noirtier.
— Prin urmare contractul nu va fi semnat? exclamă Morrel. O, ierta-
ţi-mă domnule; când ni se vesteşte o mare fericire, îndoiala este
îngăduită; contractul nu va fi semnat?
— Nu, spuse paraliticul.
În ciuda asigurării, Morrel şovăia să creadă. Făgăduiala unui bătrân
neputincios era aşa de ciudată încât, în loc să se explice printr-o putere
de voinţă, putea să se datoreze unei slăbiciuni a organelor; nu este
natural ca smintitul ce nu-şi dă seama de nebunia sa să susţină că va
realiza lucruri mai presus de puterile sale? Slăbănogul vorbeşte de
poveri pe care le ridică, timidul de uriaşi pe cari îi înfruntă, săracul de
comori, ţăranul cel mai umil se crede Jupiter.
Fie că Noirtier înţelesese nehotărârea tânărului, fie că nu punea
completă încredere în supunerea acestuia, paraliticul îl privi fix.
— Ce doriţi, domnule? întrebă Morrel. Să vă repet făgăduiala că nu
voi face nimic?
Privirea lui Noirtier rămase aţintită şi fermă ca pentru a spune că o
făgăduială nu-i ajungea; trecu apoi de la figură la mână.
— Vreţi să jur? întrebă Maximilien.
— Da, făcu paraliticul cu aceeaşi solemnitate; vreau.
Morrel înţelese că bătrânul dădea o mare importanţă jurământului.
Întinse mâna.
— Pe onoarea mea, spuse el, vă jur că am să aştept hotărârea dum-
neavoastră în legătură cu domnul d'Épinay.
— Bine, făcu bătrânul din ochi.
— Acum domnule, întrebă Morrel, îmi porunciţi să mă retrag?
— Da.
— Fără s-o mai văd pe domnişoara?
— Da.
Morrel făcu un semn că e gata să se supună.
— Îngăduiţi, domnule, continuă Morrel, ca fiul dumneavoastră să vă
îmbrăţişeze aşa cum v-a îmbrăţişat adineauri fiica dumneavoastră?
Nu încăpea îndoială asupra expresiei ochilor lui Noirtier.
Tânărul îşi depuse pe fruntea bătrânului buzele în acelaşi loc în care
fata le depusese pe ale ei.
Îl salută apoi o dată pe bătrân şi ieşi.
Pe palier dădu cu ochii de bătrânul servitor prevenit de Valentine; a-
cesta îl aştepta pe Morrel şi îl călăuzi printre cotiturile unui coridor sum-
bru ce ducea la o uşă mică dinspre grădină.
De aici Morrel ajunse la poartă, într-o clipă fu deasupra zidului şi, co-
borând pe scara sa, ajunse îndată în curtea cu lucernă unde cabrioleta îl
aştepta.
Se urcă şi, zdrobit de atâtea emoţii, dar cu inima mai uşurată,
reveni pe la miezul nopţii în strada Meslay, se trânti în pat şi dormi ca şi cum ar fi fost scufundat într-o beţie grea.
