Dacă Monte-Cristo ar fi trăit de mai multă vreme în lumea pariziană,
el ar fi apreciat la valoarea sa gestul domnului de Villefort.
Bine văzut la curte, indiferent dacă regele făcea parte din ramura
mare sau din ramura mică a dinastiei, indiferent dacă ministrul care
guverna era liberal sau conservator. Bucurându-se de reputaţia isteţimii
în rândurile tuturor, aşa cum se bucură, în general, oamenii care n-au
suferit vreodată un eşec politic; duşmănit de mulţi, dar protejat de
câţiva, fără să fie totuşi iubit, domnul de Villefort avea una din acele
înalte poziţii în magistratură şi se menţinea la această înălţime ca un
Harloy sau ca un Molé. Salonul său reîntinerit de o soţie tânără şi de o
fiică de abia 18 ani, din prima căsătorie, nu era mai puţin unul din acele
saloane severe din Paris unde se respectă tradiţiile şi religia etichetei.
Politeţea rece, fidelitatea absolută în principiile guvernării, un dispreţ
profund pentru teorii şi teoreticieni, ura profundă împotriva ideologilor,
iată elementele vieţii interioare şi publice afişate de domnul de Villefort.
Domnul de Villefort nu era numai magistrat, era aproape diplomat.
Relaţiile sale cu vechea curte, despre care vorbea întotdeauna cu
demnitate şi deferenţă, îl făceau respectat de curtea cea nouă şi ştia atâtea lucruri încât nu numai că era menajat totdeauna, dar uneori era şi
consultat. Poate că situaţia era alta dacă ei ar fi putut să se
descotorosească de domnul de Villefort. El ocupa însă, ca acei seniori
feudali, rebeli faţă de suzeranul lor, o fortăreaţă inexpugnabilă.
Fortăreaţa aceasta era funcţia sa de procuror regal, ale cărei avantaje le
exploata de minune şi pe care n-ar fi părăsit-o decât pentru a se alege
deputat şi a înlocui astfel neutralitatea cu opoziţia.
În general, domnul de Villefort primea sau făcea puţine vizite. Soţia
sa îndeplinea obligaţia aceasta pentru el, lucru cunoscut în lumea unde
rezerva lui era atribuită îndeletnicirilor grave şi numeroase de magistrat,
când în realitate nu era decât un calcul orgolios şi o chintesenţă de
aristocraţie sau aplicarea axiomei: Prefă-te că te stimezi şi vei fi stimat,
axiomă de o sută de ori mai folositoare în societatea noastră decât
aceea a grecilor: Cunoaşte-te pe tine însuţi, înlocuită azi prin arta mai
puţin anevoioasă şi mai avantajoasă de a-i cunoaşte pe alţii.
Pentru prietenii săi, domnul de Villefort era un protector puternic.
Pentru duşmani, un adversar surd, dar înverşunat; pentru indiferenţi, sta-
tuia legii întruchipată în om: atitudine semeaţă, fizionomie impasibilă,
privire cenuşie şi scrutătoare, iată omul al cărui piedestal, patru revoluţii
îngrămădite cu iscusinţă una peste alta, mai întâi îl construiseră şi pe
urmă îl cimentaseră.
Domnul de Villefort avea reputaţia de a fi omul cel mai puţin curios
şi mai puţin banal din Franţa. Dădea în fiecare an câte un bal, şi nu se
arăta decât un sfert de oră, adică mai puţin de patruzeci şi cinci de
minute decât se arăta regele alor săi. Nu era văzut niciodată, nici la
teatre, nici la concerte, nici în vreun local public. Uneori, dar foarte rar,
făcea o partidă de whist şi lumea avea grijă atunci să-i aleagă jucători
vrednici de el: vreun ambasador, vreun arhiepiscop, vreun prinţ, vreun
prezident sau, în sfârşit, vreo ducesă.
Acesta era omul a cărui trăsură se oprise dinaintea porţii lui Monte-
Cristo.
Valetul îl anunţă pe domnul de Villeforl în momentul în care contele,
aplecat peste o masă mare, urmărea pe o hartă un itinerariu de la Saint-
Petersburg în China.
Procurorul regal intră cu pasul grav şi apăsat cu care intra în tribu-
nal: era acelaşi om sau, mai bine-zis, continuarea aceluiaşi om pe care
l-am văzut altădată substituit la Marsilia. Natura, consecventă cu exem-
plarele ei rare, nu schimbase nimic într-însul. Din subţire, el devenise
slab, din palid devenise galben. Ochii erau adânciţi în fundul capului, iar
ochelarii de aur păreau să facă parte din figură. Exceptând cravata albă,
restul costumului său era absolut negru, iar culoarea funebră nu era
brăzdată decât de panglica roşie, subţire, ce trecea imperceptibil prin
butonieră şi care părea o linie de sânge schiţată cu penelul.
Oricât de stăpân fu pe sine, Monte-Cristo, răspunzându-i la salut, e-
xamină, cu vădită curiozitate, pe magistratul care, bănuitor din
deprindere şi oarecum neîncrezător în minunile sociale, era mai dispus
să vadă un nobil străin — aşa fusese denumit Monte-Cristo —, un cavaler
de industrie venit să exploateze un nou teatru sau un răufăcător evadat,
decât un prinţ al Sfântului Scaun sau un sultan din O mie şi una de nopţi.
— Domnule, începu Villefort cu tonul acela chelălăitor, folosit de ma-
gistraţi în perioadele lor oratorice, şi de care nu pot sau nu vor să se
lepede în conversaţie. Domnule, serviciul pe care l-aţi făcut ieri soţiei şi
fiului meu îmi impun datoria de a vă mulţumi. Vin deci să mă achit de
această datorie şi să exprim toată recunoştinţa.
Rostind cuvintele acestea, ochiul sever al magistratului nu pierduse
nimic din aroganţa-i obişnuită. Articulase vorbele cu glasul său de proc-
uror general, cu înţepeneala inflexibilă a gâtului şi a umerilor care-i făcea
— repetăm — pe linguşitorii săi să spună că era statuia însufleţită a legii.
— Domnule, răspunse contele, la rându-i cu răceală, sunt foarte fe-
ricit că am putut să păstrez un fiu mamei sale, căci se zice că
sentimentul matern este cel mai sfânt dintre toate, iar fericirea aceasta
vă va dispensa, domnule, de îndeplinirea unei datorii a cărei executare
mă onorează — fără îndoială — căci ştiu că domnul de Villefort nu e
darnic cu favoarea ce-mi face — dar care, oricât de preţioasă ar fi, nu
valorează pentru mine cât satisfacţia interioară.
Uimit de ieşirea aceasta la care nu se aştepta, Villefort tresări ca un
soldat ce simte lovitura sub armura ce-l acoperă şi o cută a buzei
dispreţuitoare arătă că, din capul locului, nu-l socotea pe contele de
Monte-Cristo un gentilom adevărat.
Aruncă ochii în juru-i pentru a lega de un subiect conversaţia
căzută, care părea că, în cădere, s-a sfărâmat.
Văzu harta pe care Monte-Cristo o cerceta când intrase el şi reluă:
— Vă ocupaţi de geografie, domnule? E un studiu bogat, în special
pentru dumneavoastră care, după câte se spun, aţi văzut tot atâtea ţări
câte se găsesc pe atlasul acesta.
— Da, domnule, răspunse contele, am vrut să fac asupra speciei u-
mane, în totalitatea ei, ceea ce dumneavoastră practicaţi zilnic pe
excepţii, adică un studiu fiziologic. Am gândit că mi-ar fi mai uşor să
descind apoi de la tot la parte, decât de la parte la tot. O axiomă
algebrică vrea să se procedeze de la cunoscut la necunoscut, şi nu de la
necunoscut la cunoscut... Dar luaţi loc, domnule, vă rog.
Şi Monte-Cristo arătă cu mâna procurorului regal un jilţ spre care a-
cesta fu obligat să înainteze, în timp ce el nu avu nevoie decât să se
aşeze în cel peste care stătea îngenuncheat în momentul în care
procurorul regal intrase. Contele se găsi astfel întors pe jumătate spre
vizitatorul său, cu spatele la fereastră şi cu cotul sprijinit pe harta
geografică ce forma deocamdată obiectul conversaţiei, conversaţie care
lua, aşa cum făcuse la Morcerf şi la Danglars, o întorsătură cu totul
analoagă, dacă nu situaţiei, cel puţin personajelor.
— A, filosofaţi! reluă Villefort după o clipă de tăcere în răstimpul că-
reia, ca un atlet ce întâlneşte un adversar tare, făcuse provizie de forţă.
Domnule, vă dau cuvântul meu de onoare că dacă, asemeni
dumneavoastră, n-aş avea nimic de făcut, aş căuta o îndeletnicire mai
puţin tristă.
— Aveţi dreptate, domnule, zise Monte-Cristo, iar omul este o omidă
urâtă pentru cel care îl studiază la microscopul solar. Aţi spus însă, îmi
pare, că eu nu am ce face. Dumneavoastră credeţi că aveţi ceva de
făcut? Sau, pentru a vorbi mai limpede, credeţi că ceea ce faceţi merită osteneala de a se numi ceva?
Uimirea lui Villefort spori la această a doua lovitură dată de ciudatul
adversar. De multă vreme magistratul nu auzise spunându-i-se un astfel
de paradox sau, mai bine-zis, pentru prima oară îl auzea.
Procurorul regal ţinu să răspundă.
— Domnule, sunteţi străin şi — aţi spus singur, îmi pare — o parte
din viaţa dumneavoastră s-a scurs în ţări orientale; nu ştiţi deci cât de
prudentă şi de cântărită e la noi justiţia care, în ţinuturile barbare, este
expeditivă.
— Ba da, domnule; pede claudo antic. Ştiu, căci, în special, m-am o-
cupat de justiţia tuturor ţărilor, făcând o comparaţie între justiţia
naturală şi procedura criminală a naţiunilor. Trebuie să spun, domnule, că
am găsit mai apropiată de inima lui Dumnezeu legea aceasta a
popoarelor primitive, adică legea talionului.
— Domnule, dacă legea aceasta ar fi adoptată, spuse procurorul
regal, ea ar simplifica foarte mult codurile noastre şi dintr-o-dată
magistraţii noştri n-ar mai avea de făcut mare lucru.
— Poate că lucrul se va întâmpla; ştiţi că invenţiile merg de la
compus la simplu şi că simplu este întotdeauna perfecţiunea.
— Până atunci, domnule, spuse magistratul, codurile noastre există
cu articolele lor contradictorii scoase din obiceiuri galice, din legi
romane, din aplicări france; iar cunoaşterea tuturor acestor legi nu se
capătă, veţi recunoaşte, fără lucrări îndelungi şi e nevoie de studiu
pentru a dobândi cunoaşterea aceasta. Iar pentru a nu uita cunoştinţele
o dată dobândite, e nevoie de o mare putere a minţii.
— Sunt de aceeaşi părere, domnule. Dar ceea ce dumneavostră ştiţi
în legătură cu codul francez, cu ştiu nu numai în legătură cu acest cod,
dar în legătură cu codurile tuturor naţiunilor: legile engleze, turceşti,
japoneze, hinduse îmi sunt la fel de familiare ca şi legile franceze, şi
aveam deci dreptate să spun că relativ (ştiţi că totul e relativ, domnule)
la tot ce am făcut aveţi puţin de făcut, şi că relativ la ce am învăţat mai
aveţi încă multe de învăţat.
— În ce scop însă aţi învăţat toate acestea? întrebă Villefort, uimit.
Monte-Cristo zâmbi.
— Văd că, în ciuda reputaţiei de om superior care vi s-a creat, dum-
neavoastră vedeţi orice lucru din punctul de vedere material şi vulgar al
societăţii, începând cu omul şi sfirşind cu omul, adică din punctul de ve-
dere cel mai restrâns şi mai îngust care a fost permis inteligenţei umane
să-l îmbrăţişeze.
— Explicaţi-vă, domnule, spuse Villefort, din ce în ce mai uimit; nu
vă înţeleg... tocmai bine.
— Spun, domnule, că având ochii fixaţi asupra organizării sociale a
naţiunilor, nu vedeţi decât resorturile maşinii şi nu pe lucrătorul sublim
care o pune în mişcare. Spun că nu recunoaşteţi în faţa şi în jurul dum-
neavoastră decât pe titularii locurilor ale căror brevete au fost semnate
de miniştri sau de un rege şi că oameni pe care Dumnezeu i-a pus
deasupra titulaturilor, miniştri şi regi, dându-le să urmărească o misiune
în loc să umple un loc, spun că aceştia scapă scurtei dumneavoastră
vederi. Caracteristica slăbiciunii omeneşti cu organe debile şi incomplete. Tobias vedea îngerul care îi aducea vederea sub forma unui tânăr
obişnuit. Naţiunile considerau pe Atila, care avea să le nimicească, drept
un cuceritor ca toţi cuceritorii, şi a trebuit ca ei să-şi destăinuiască
misiunile lor cereşti pentru a fi recunoscute. A trebuit ca unul să spună:
„Eu sunt îngerul Domnului" şi altul: „Eu sunt biciul lui Dumnezeu", pentru
ca esenţa divină a amândurora să fie revelată.
— În cazul acesta, spuse Villefort, tot mai uimit şi crezând că
vorbeşte cu un iluminat sau cu un nebun, dumneavoastră vă socotiţi una
din aceste făpturi extraordinare pe care le-aţi amintit?
— De ce nu? spuse cu răceală Monte-Cristo.
— Mă iertaţi, domnule, reluă Villefort buimăcit, dar mă veţi scuza
dacă, prezentându-mă la dumneavoastră, nu ştiam că mă prezint unui
om ale cărui cunoştinţe şi al cărui spirit depăşesc cunoştinţele obişnuite
şi spiritul obişnuit al oamenilor. Nu e obiceiul la noi, nefericiţi corupţi de
civilizaţie, ca nobilii care posedă, ca dumneavoastră, o avere imensă, cel
puţin aşa se spune — remarcaţi că eu nu întreb, ci numai repet — nu e
obiceiul, spun, ca privilegiaţii bogăţiilor să-şi piardă timpul cu speculaţii
sociale, cu visuri filosofice făcute cel mult pentru consolarea celor pe
care soarta i-a dezmoştenit de bunurile pământului.
— O, domnule, aţi ajuns va să zică la situaţia eminentă pe care o
ocupaţi, fără a admite şi chiar fără a fi întâlnit excepţii, şi nu vă exersaţi
niciodată privirea, care ar avea, totuşi, atâta nevoie de fineţe şi de
siguranţă, să ghicească dintr-o dată asupra cărui om a căzut? Un
magistrat n-ar trebui să fie, nu cel mai bun aplicator al legii, nu cel mai
şiret interpret al obscurităţilor şicanei, ci o sondă de oţel pentru
încercarea inimilor, o piatră pen-tru încercarea aurului din al cărui aliaj,
în proporţie mai mare sau mai mică, este făurit totdeauna un suflet?
— Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, mă
copleşiţi, căci n-am auzit niciodată pe cineva vorbind astfel.
— Aceasta pentru că aţi rămas închis, în permanenţă, în cercul
condiţiunilor generale, şi pentru că nu aţi îndrăznit niciodată să vă
înălţaţi cu un fâlfâit de aripă în sferele superioare pe care Dumnezeu le-a
populat cu făpturi invizibile sau excepţionale.
— Şi admiteţi, domnule, că sferele acestea există şi că făpturile
excepţionale şi invizibile se amestecă printre noi?
— De ce nu? Vedeţi oare aerul pe care îl respiraţi şi fără de care n-
aţi putea să trăiţi?
— În cazul acesta nu vedem nici făpturile despre care pomeniţi?
— Ba da, le vedeţi, când Dumnezeu îngăduie ca ele să se
materializeze. Le atingeţi, le loviţi cu cotul, le vorbiţi şi ele vă răspund.
— O, mărturisesc, spuse Villefort zâmbind, că aş vrea tare mult să
fiu prevenit când una dintre aceste fiinţe se va găsi în contact cu mine.
— Aţi fost servit după plac, domnule; căci aţi fost prevenit adineauri,
şi chiar acum vă previn eu.
— Aşadar, dumneavoastră?
— Sunt una dintre aceste făpturi excepţionale, da, domnule, şi cred
că până astăzi nici un om nu s-a găsit într-o situaţie asemănătoare cu a
mea. Regatele regilor sunt limitate, fie prin munţi, fie prin râuri, fie prin-
tr-o schimbare de moravuri, fie printr-o mutaţie de limbaj. Regatul meu e mare cât lumea, căci cu nu sunt nici italian, nici francez, nici hindus, nici
american, nici spaniol: sunt cosmopolit. Nici o ţară nu poate să spună că
m-am născut într-însa. Numai Dumnezeu ştie ce ţinut mă va vedea mu-
rind. Adopt toate obiceiurile, vorbesc toate limbile, mă credeţi francez —
nu-i aşa? — căci vorbesc franceza cu aceeaşi uşurinţă şi puritate ca
dumneavoastră. Ei, bine, Ali, nubianul meu, mă crede arab. Bertuccio,
administratorul meu, mă crede italian; Haydée, sclava mea; mă crede
grec. Înţelegeţi deci că, nefiind al nici unei ţări, necerând protecţia nici
unei stăpâniri, nerccunoscând nici un om ca frate al meu, nu mă
paralizează sau nu mă opreşte nici unul din scrupulele sau obstacolele
care îi opresc pe puternici. Nu am decât doi adversari, nu voi spune
învingători, căci prin stăruinţă îi supun: distanţa şi timpul. Al treilea, şi
cel mai cumplit, e condiţia mea de om muritor. Numai aceasta mă poate
opri în drumul pe care merg, şi mai înainte de a fi atins ţinta spre care
tind; restul e calculat de mine. Ceea ce oamenii numesc şansele soartei,
adică ruina, schimbarea, eventualităţile, le-am prevăzut pe toate, iar
dacă unele mă pot atinge, nici una nu mă poate răsturna. Exceptând
doar cazul că voi muri, am să fiu totdeauna ceea ce sunt. De aceea vă
spun lucruri pe care nu le-aţi auzit niciodată, nici chiar din gura regilor,
căci regii au nevoie de dumneavoastră, iar celorlalţi oameni le este frică.
Cine nu-şi spune într-o societate aşa de ridicol organizată ca a noastră:
„Poate că într-o zi voi avea de a face cu procurorul regal?"
— Dar, dumneavoastră puteţi să spuneţi, domnule, căci, din
moment ce locuiţi în Franţa, sunteţi în mod firesc supus legilor franceze.
— Ştiu, răspunse Monte-Cristo. Dar când mă duc într-o ţară, încep
să studiez, prin mijloace proprii, toţi oamenii de la care pot avea ceva de
nădăjduit sau de temut, şi ajung să-i cunosc tot aşa de bine şi poate
chiar mai bine decât se cunosc ei. Rezultatul este că procurorul regal cu
care aş avea de a face, oricare ar fi acesta, va fi cu siguranţă mai
stânjenit decât mine.
— Ceea ce înseamnă, zise Villefort cu ezitare, că natura omenească
fiind slabă, socotiţi că orice om a săvârşit... greşeli.
— Greşeli... sau crime, răspunse Monte-Cristo cu neglijenţă.
— Şi că numai dumneavoastră, printre oamenii pe care nu-i recu-
noaşteţi fraţi — aţi spus-o singur, reluă Villefort cu glasul uşor alterat —,
sunteţi desăvârşit?
— Nu desăvârşit, răspunse contele. Impenetrabil, atâta tot. Dar să
lăsăm aceasta, domnule, dacă discuţia vă displace. Eu nu sunt mai
ameninţat de justiţia dumneavoastră decât sunteţi dumneavoastră de
puterea mea de previziune.
— Nu, nu, spuse cu însufleţire Villefort, care se temea, desigur, să
nu arate că părăseşte terenul, nu. Prin conversaţia dumneavoastră,
sclipitoare şi aproape sublimă, m-aţi ridicat deasupra nivelului comun.
Noi nu mai vorbim, ci dizertăm. Ştiţi ce adevăruri crude îşi spun uneori
teologii pe catedrele Sorbonei sau filosofii în disputele lor. Să
presupunem că facem teologie socială şi filosofic teologică. Vă voi spune
următoarele, oricât de grele vi s-ar părea: frate, te jerfeşti orgoliului; te
afli deasupra altora, dar deasupra dumitale e Dumnezeu.
— Deasupra tuturora, domnule! răspunse Monte-Cristo, cu un accent aşa de profund încât Villefort se infioră fără voie. Orgoliul meu
este pentru oameni-şerpi totdeauna gata să se ridice împotriva celui
care îi întrece cu fruntea fără a-i strivi cu piciorul. Depun însă acest
orgoliu în faţa lui Dumnezeu, care m-a scos din neant pentru a mă face
ceea ce sunt.
— În cazul acesta, domnule conte, vă admir, spuse Villefort care,
pentru prima dată în decursul ciudatului dialog, întrebuinţa formula
aristocratică faţă de străinul căruia până atunci nu-i spusese decât
domnule. Da, vă spun, dacă sunteţi într-adevăr tare, într-adevăr superior,
într-adevăr sfânt sau impenetrabil — ceea ce, aveţi dreptate, e aproape
tot una —, fiţi superb, domnule; e legea dominaţiilor. Aveţi cu toate
acestea vreo ambiţie?
— Am una, domnule.
— Care?
— Am fost şi eu o dată, aşa cum aceasta i s-a înlâmplat oricui,
înălţat de Satan pe muntele cel mai înalt al pământului; când am ajuns
acolo, el mi-a arătat lumea întreagă şi, aşa cum spusese cândva lui
Christ, mi-a spus şi mie: „Copil al oamenilor, ce vrei tu pentru a mă
adora?" Am meditat atunci îndelung, căci de multă vreme o ambiţie
grozavă îmi devora cu adevărat inima; pe urmă i-am răspuns: „Ascultă,
am auzit vorbindu-se totdeauna de Providenţă, şi cu toate astea nu am
văzut-o niciodată şi nici n-am văzut altceva care să-i semene. De aceea
cred că ea nu există. Vreau să fiu Providenţa, căci ceea ce cunosc mai
frumos, mai mare şi mai sublim pe lume este a răsplăti- şi a pedepsi".
Dar Satan coborî capul şi scoase un suspin. „Te înşeli, spuse el.
Providenţa există. Atât numai că tu n-o vezi, deoarece — fiică a lui
Dumnezeu — ca este invizibilă ca părintele ei. N-ai văzut nimic care să-i
semene, deoarece ea procedează prin mijloace ascunse şi merge pe căi
întunecoase. Tot ce pot să fac pentru tine e să-ţi dau unul din agenţii
acestei Providenţe". Târgul fu încheiat. Poate că îmi voi pierde sufletul,
dar nu are-a face, reluă Monte-Cristo, şi chiar dacă târgul s-ar strica, l-aş
încheia din nou.
Villefort îl privea pe Monte-Cristo cu uimire.
— Domnule conte, întrebă el, aveţi rude?
— Nu, domnule, sunt singur pe lume.
— Foarte rău.
— De ce? întrebă Monte-Cristo.
— Pentru că aţi fi putut vedea un spectacol de natură să vă
zdrobească orgoliul. Spuneţi că nu vă temeţi decât de moarte?
— Nu spun că mă tem, spun că numai ea mă poate opri.
— Dar bătrâneţea?
— Misiunea mea va fi îndeplinită înainte de a îmbătrâni.
— Şi nebunia?
— Era să devin nebun, şi cunoaşteţi axioma: non bis in idem. O axio-
mă criminală care, în consecinţă, este de resortul dumneavoastră.
— Domnule, continuă Villefort, mai este ceva de temut în afară de
moarte, de bătrâneţe sau de nebunie: de exemplu, apoplexia, lovitura a-
ceasta de trăsnet care vă izbeşte fără să vă distrugă şi după care, totuşi,
totul s-a sfârşit. Sunteţi încă dumneavoastră, şi cu toate acestea nu mai sunteţi. Dumneavoastră care semănaţi ca Ariel cu îngerul, nu mai sunteţi
decât o masă inertă care, asemeni lui Calibanoa, seamănă cu bestia. A-
ceasta se numeşte, după cum vă spuneam în limba omenească,
apoplexie. Veniţi, vă rog, să continuaţi conversaţia la mine, domnule
conte, într-o zi când veţi dori să întâlniţi un adversar capabil de a vă
înţelege şi lacom de a vă combate. Vi-l voi arăta pe părintele meu,
domnul Noirtier de Villefort, unul dintre cei mai aprinşi iacobini ai
revoluţiei franceze, adică cea mai sclipitoare cutezanţă pusă în serviciul
celei mai viguroase organizaţii. Un om care nu văzuse, poate, ca
dumneavoastră, toate regatele pământului, dar ajutase la zguduirea
unuia dintre cele mai puternice, un om care, ca dumneavoastră, se
pretindea trimisul, nu al lui Dumnezeu, ci al Fiinţei supreme, nu al
Providenţei, ci al Fatalităţii. Ei bine, domnule, ruperea unui vas sanguin
într-un lob al creierului a nimicit totul, nu într-o zi, nu într-o oră, ci într-o
secundă. În ajun, domnul Noirtier, fost iacobin, fost senator, fost
carbonar, râzând de ghilotină, de puşcă, de pumnal, domnul Noirtier care
se juca cu revoluţiile, domnul Noirtier, pentru care Franţa nu era decât
un vast joc de şah ai cărui pioni, ale cărui tunuri, ai cărui cavaleri şi a
cărui regină trebuiau să dispară numai pentru ca regele să fie mat,
domnul Noirtier aşa de temut era a doua zi, bietul domn Noirtier, un
bătrân nemişcat, supus voinţei celei mai slabe făpturi din casă, adică
nepoatei sale Valentine. Un cadavru mut şi îngheţat, care nu trăieşte
fără suferinţă decât pentru a da timpului răgazul să ajungă, fără zgu-
duituri, la descompunerea-i totală.
— Oh, domnule, spectacolul acesta nu e ciudat, nici pentru ochii, nici
pentru cugetul meu. Sunt întrucâtva medic şi, asemeni confraţilor mei,
am căutat în multe rânduri sufletul în materia vie sau în materia moartă;
şi, ca şi Providenţa, cl a rămas invizibil ochilor mei, deşi prezent în inima
mea. O sută de autori, de la Socrate, Seneca, Sfântul Augustin, Gall, au
făcut, în proză sau în versuri, apropierea pe care aţi făcut-o
dumneavoas-tră: înţeleg cu toate acestea că suferinţele unui părinte pot
să opereze mari schimbări în spiritul fiului său. Voi veni, domnule,
deoarece binevoiţi să mă invitaţi, pentru a contempla în folosul
smereniei mele cumplitul spectacol care întristează, desigur, foarte mult
casa dumneavoastră.
— Aşa ar fi, desigur, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat o largă compen-
saţie. În faţa bătrânului care coboară, târându-se spre mormânt, sunt doi
copii care intră în viaţă: Valentine, o fiică din prima mea căsătorie cu
domnişoara Renée de Saint-Méran, şi Edouard, fiul căruia i-aţi salvat
viaţa.
— Ce concluzie trageţi din compensaţia aceasta, domnule? întrebă
Monte-Cristo.
— Conchid, domnule, răspunse Villefort, că părintele meu, rătăcit de
pasiuni, a săvârşit câteva din acele greşeli care scapă justiţiei omeneşti,
dar care cheamă justiţia lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu, nevoind să pe-
depsească decât o persoană, l-a lovit doar pe el.
Cu zâmbetul pe buze, Monte-Cristo gemu din adâncul inimii, încât,
dacă Villefort ar fi putut să-l audă, l-ar fi pus pe goană.
— Cu bine, domnule, reluă magistratul, care se sculase şi vorbea în picioare. Vă părăsesc, ducând cu mine o amintire de stimă care,
nădăjduiesc, va putea să vă fie plăcută când mă veţi cunoaşte mai bine.
Căci cu nu sunt, orice s-ar zice, un om banal. De altminteri, v-aţi făcut în
doamna Villefort o prietenă eternă.
Contele salută şi se mărgini să-l însoţească până la uşa cabinetului
pe Villefort, care ajunse la trăsura sa precedat de doi lachei care, la un
semnal al stăpânului lor, se grăbeau să o deschidă.
Apoi, după ce procurorul regal dispăru:
— Ajunge cu atâta otravă, spuse Monte-Cristo, scoţând cu eforturi
un zâmbet. Acum, când inima mea e plină de ea, să căutăm antidotul.
Şi, bătând o dată în gong, îi spuse lui Ali:
— Eu urc la doamna, peste o jumătate de oră trăsura să fie gata.
