A doua zi după scena aceasta, la ora pe care Debray o alegea de
obicei pentru a face, în drum spre birou, o mică vizită doamnei Danglars,
cupeul lui nu apăru în curte.
La ora aceasta, adică pe la douăsprezece şi jumătate, doamna Dan-
glars ceru să i se aducă trăsura şi ieşi.
De dinapoia unei perdele, Danglars pândise ieşirea la care se
aştepta. Dădu ordin să fie înştiinţat de îndată ce doamna se va înapoia;
dar, la orele două, ea nu sosise încă.
La orele două el ceru caii, se duse la Cameră şi se înscrise pentru a
vorbi împotriva bugetului.
Între orele douăsprezece şi două, Danglars rămăsese în cabinetul
său, desfăcând depeşele, posomorându-se tot mai mult, grămădind cifre
după cifre şi primind, între alte vizite, vizita maiorului Cavalcanti care,
tot aşa de rigid şi de exact, se înfăţişă la ora anunţată în ajun pentru a
lichida afacerea sa cu bancherul.
Ieşind de la Cameră, Danglars, care dăduse violente semne de
agitaţie în timpul şedinţei şi care, în special, fusese mai pornit decât
oricând împotriva guvernului, se urcă în trăsură, poruncind vizitiului să-l
ducă în Ave-nue des Champs-Elysées numărul 30.
Monte-Cristo era acasă, era însă cu cineva, astfel că îl rugă pe Dan-
glars să aştepte o clipă în salon.
În timp ce bancherul aştepta, uşa se deschise şi văzu intrând un
bărbat îmbrăcat ca preot care, mai intim, desigur, decât el în casă, în loc
să aştepte, îl salută, intră înlăuntrul apartamentelor şi dispăru.
Peste o clipă, uşa pe care preotul intrase se redeschise, şi Monte-
Cristo apăru.
— Iartă-mă, scumpe baroane, spuse el, dar un bun prieten al meu,
abatele Busoni, pe care ai putut să-l vezi, a sosit la Paris. Nu ne văzusem de foarte multă vreme şi n-am avut curajul să-l părăsesc îndată.
Nădăjduiesc că aceasta fiind motivul, mă vei scuza.
— O, dar e foarte firesc, spuse Danglars, dimpotrivă, eu am ales rău
momentul, astfel că mă retrag.
— Câtuşi de puţin, ia loc. Dar ce ai? Pari foarte îngrijorat, nu zău, mă
înfricoşezi. Un capitalist mâhnit e asemenea cometelor: prevesteşte
totdeauna o nenorocire mare lumii.
— Scumpe domn, glăsui Danglars, ghinionul se ţine de mine în ulti-
mele zile şi nu aflu decât catastrofe.
— O, Doamne, ai avut cumva o nouă prăbuşire la Bursă?
— Nu, sunt vindecat de ea, cel puţin pentru câteva zile, e vorba pur
şi simplu de. un faliment la Triest.
— Serios? Nu cumva falitul dumitale este Jacopo Manfredi?
— Exact. Închipuiţi-vă, un om care făcea de nu ştiu câtă vreme afa-
ceri de opt până la nouă sute de mii franci pe an cu mine. Niciodată o
nemulţumire, niciodată o întârziere, plătea ca un prinţ... care plăteşte.
Avansez un milion şi mă pomenesc deodată că afurisitul de Jacopo
Manfredi îşi suspendă plăţile.
— Serios?
— O fatalitate nemaipomenită! Emit asupra lui şase sute de mii de
lire care îmi revin neplătite; sunt purtătorul unor titluri în valoare de
patru sute de mii de franci, plătibile la sfârşitul lunii la corespondentul lui
din Paris. Ne găsim în 30 ale lunii, trimit să le încaseze şi corespondentul
a dispărut. Dimpreună cu afacerea din Spania, am un foarte plăcut sfârşit
de lună.
— Dar afacerea din Spania înseamnă într-adevăr, o pierdere?
— Desigur, şapte sute de mii de franci scoşi din casa mea.
— Cum dracu de aţi făcut o asemenea imprudenţă?
— Eh, de vină este nevastă-mea! Ea a visat că don Carlos s-a
înapoiat în Spania, crede în visuri. Magnetism, zice ca, şi când visează un
lucru — lucrul acesta, după câte asigură, se va întâmpla neapărat.
Întemeiat pe convingerea ei, îi dau voie să joace: are caseta ei şi agentul
ei de schimb, joacă şi pierde. E drept că nu joacă banul meu, ci pe al ei.
Cu toate acestea n-are a face, veţi înţelege că atunci când din buzunarul
nevestei ies şapte sute de mii de franci, soţul se resimte întrucâtva.
Cum, nu ştiaţi? Dar chestia a stârnit o senzaţie enormă.
— Ba da, am auzit vorbindu-se, însă nu cunoşteam detaliile; pe
urmă sunt cât se poate de ignorant în materie de Bursă.
— Dumneavoastră nu jucaţi?
— Eu? Dar cum să joc? Eu care abia izbutesc să pun ordine în veni-
turile mele, aş fi nevoit ca, în afară de administratori, să mai iau un func-
ţionar şi un casier. Dar, în legătură cu Spania, cred că baroana n-a visat
pe da-a-ntregul istoria cu întoarcerea lui don Carlos. Au spus şi ziarele ce-
va în privinţa aceasta.
— Dumneavoastră credeţi în ziare?
— Câtuşi de puţin, îmi închipui însă că onestul Messager face excep-
ţie de la regulă şi că el nu anunţă decât ştirile sigure, ştirile telegrafice.
— Ei bine, tocmai asta este inexplicabil, reluă Danglars, întoarcerea
lui don Carlos era într-adevăr o ştire telegrafică.
— Va să zică, pierdeţi luna aceasta cam un milion şapte sute de mii
de franci?
— Nu cam, ci exact atâta.
— Drace, pentru o avere de al treilea ordin, spuse Monte-Cristo cu
compătimire, lovitura e grea.
— De al treilea ordin? întrebă Danglars, oarecum ofensat, ce
înţelegeţi prin asta?
— Iată ce înţeleg, continuă Monte-Cristo, eu împart averile în trei ca-
tegorii: avere de primul ordin, avere de al doilea ordin, avere de al treilea
ordin. Numesc avere de primul ordin ceea ce se compune din comori pe
care le ai la îndemână, pământuri, mine, venituri de state, ca Franţa,
Austria şi Anglia, cu condiţia ca aceste comori, mine, venituri, să formeze
un total de o sută de milioane; numesc avere de al doilea ordin
exploatările manufacturiere, întreprinderile asociate, vice-regalităţile şi
principatele care nu depăşesc un venit de un milion jumătate de franci —
totul formând un capital de cincizeci de milioane; numesc, în sfârşit,
avere de al treilea ordin capitalurile care sporesc prin dobânzi compuse,
câştigurilc ce depind de voinţa altuia sau de şansele hazardului şi pe
care o bancrută le vatămă, o ştire telegrafică le clatină; speculaţiile
eventuale, operaţiile supuse, în sfârşit, şanselor acestei fatalităţi, care ar
putea fi denumită forţă minoră în comparaţie cu forţa majoră care este
forţa naturală; totul formând un capital fictiv sau real de cincisprezece
milioane. Spuneţi-mi, nu e aceasta situaţia dumneavoastră?
— O, da! răspunse Danglars.
— Prin urmare, cu şase încheieri de lună de felul acesteia, continuă
Monte-Cristo netulburat, o casă de al treilea ordin ar fi în agonie.
— O ce departe mergeţi! glăsui Danglars cu un zâmbet foarte palid.
— Să zicem şapte luni, replică Monte-Cristo pe acelaşi ton. Spune-
ţi-mi, v-aţi gândit uneori că de şapte ori un milion şapte sute de mii de
franci fac aproximativ douăsprezece milioane? Nu? Într-adevăr, aveţi dre-
tate, căci cu astfel de reflexii oamenii nu şi-ar mai angaja niciodată
capitalurile care sunt pentru financiari ceea ce pielea este pentru omul
civilizat. Avem veşmintele noastre mai mult sau mai puţin somptuoase,
adică creditul nostru; dar când omul moare, nu mai are decât pielea pe
el, după cum — ieşind din afaceri — dumneavoastră nu aveţi decât ave-
rea reală, adică cinci sau şase milioane cel mult; căci averile de al treilea
ordin nu reprezintă decât a treia sau a patra parte din aparenţa lor,
precum locomotiva unui tren nu este, în mijlocul fumului care o învăluie
si o măreşte, decât o maşină mai mult sau mai puţin puternică. Ei bine,
din cele cinci milioane care formează activul dumneavoastră real aţi
pierdut aproape două, care scad cu tot atâta averea dumneavoastră
fictivă sau creditul. Cu alte cuvinte, scumpe domnule Danglars, pielea
dumneavoastră a fost deschisă printr-o sângerare care, repetată de
patru ori, ar aduce moartea. He-he, luaţi seama, scumpe domnule Dan-
glars. Aveţi nevoie de bani? Vreţi să vă împrumut eu?
— Ce rău calculator sunteţi! exclamă Danglars, chemând în ajutorul
său toată filosofia şi toată ipocrizia aparenţei: în momentul de faţă banii
au reintrat în casa mea de fier, prin alte speculaţii care au izbutit.
Sângele, ieşit prin sângerare, a reintrat prin nutriţie. Am pierdut o bătălie în Spania, am fost bătut la Triest, dar armata mea navală din India va fi
cucerit câteva corăbii, pionierii mei din Mexic vor fi descoperit o mină.
— Foarte bine, foarte bine, însă cicatricea rămâne şi, la prima
pierdere, se va redeschide.
— Nu, căci eu merg pe certitudini, continuă Danglars cu îngâmfarea
banală a şarlatanului care îşi proslăveşte creditul. Ca să fiu răsturnat, ar
trebui să se prăbuşească trei guverne.
— Oh, s-a mai văzut!
— Ca pământul să fie lipsit de recoltă.
— Reamintiţi-vă cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe.
— Ca marea să se retragă, aşa cum s-a întâmplat pe vremea
Faraonului, dar mai sunt alte mări şi vasele vor putea să umble.
— Mă bucur, mă bucur foarte mult, scumpe domnule Danglars, glă-
sui Monte-Cristo, văd că m-am înşelat şi că dumneavoastră intraţi în
categoria averilor de al doilea ordin.
— Cred că pot năzui la onoarea aceasta, spuse Danglars cu unul din
acele zâmbete stereotipe care evocau lui Monte-Cristo luna îmbâcsită cu
care zugravii de rând îşi mâzgălesc ruinele. Deoarece vorbim însă de
afaceri, adăugă el încântat că găseşte un motiv pentru a schimba
conversaţia, spuneţi-mi ce pot face pentru domnul Cavalcanti.
— Foarte simplu, să-i daţi bani dacă are credit la dumneavoastră şi
dacă creditul vi se pare bun.
— Excelent! S-a prezentat azi-dimineaţă cu un bon de patruzeci de
mii de franci, plătibil la vedere asupra dumneavoastră, semnat Busoni.
Înţelegeţi că i-am numărat pe dată cele patruzeci de bancnote.
Monte-Cristo făcu un semn din cap care indica toată aprobarea sa.
— Dar asta nu e totul, continuă Danglars, a deschis fiului său un cre-
dit la mine.
— Fără indiscreţie, cât îi dă tânărului?
— Cinci mii de franci pe lună.
— Şaizeci de mii de franci pe an! Eram sigur, glăsui Monte-Cristo.
Cavalcantii aceştia sunt nişte cârpănoşi. Ce vrea el să facă un tânăr cu
cinci mii de franci pe lună?
— Înţelegeţi, însă, că dacă tânărul are nevoie de câteva mii de
franci în plus...
— Să nu vă hazardaţi, căci părintele vi i-ar pune la socoteală,
nu-i cunoaşteţi pe milionarii aceştia: sunt adevăraţi harpagoni. Şi
prin cine îi e deschis creditul?
— O, de casa Fenzi, una dintre cele mai bune din Florenţa.
— Nu vreau să spun că veţi pierde, însă menţineţi-vă în limitele scri-
sorii.
— N-aveţi cumva încredere în Cavalcanti?
— Eu i-aş da şi zece milioane pe semnătură. Semnătura lui intră în
categoria averilor de al doilea ordin, despre care vă vorbeam adineauri,
scumpe domnule Danglars.
— Şi cu toate acestea, cât e de simplu! L-aş fi luat drept un maior,
nimic mai mult.
— Şi i-aţi făcut onoare, căci aveţi dreptate, figura lui nu spune
nimic. Când l-am văzut pentru întâia oară, mi-a făcut impresia unui locotenent bătrân, mucegăit în grad. Dar toţi italienii sunt la fel:
seamănă cu nişte evrei bătrâni, atunci când nu înmărmuresc ca nişte
magi din Orient.
— Tânărul e mai bine, spuse Danglars.
— Da, poate cam timid, în linii generale, însă, mi-a făcut impresie
bună. Eram neliniştit.
— De ce?
— Pentru că l-aţi văzut la mine oarecum debutând în lume, după
câte mi s-a spus cel puţin. A călătorit cu un preceptor foarte sever şi nu
fusese niciodată la Paris.
— Toţi italienii aceştia de marcă au obiceiul să se căsătorească între
ei, ţin să-şi contopească averile, nu-i aşa? întrebă Danglars cu neglijenţă.
— E drept că aşa fac îndeobşte, Cavalcanti e însă un original care nu
face nimic ca toată lumea. Nu va fi în stare nimeni să-mi zdruncine ideea
că el îşi trimite fiul în Franţa tocmai pentru a-şi găsi aici o femeie.
— Credeţi?
— Sunt sigur.
— Şi aţi auzit vorbindu-se de averea lui?
— Nu e vorba decât de asta, atât numai că unii îi acordă milioane,
iar alţii pretind că nu posedă o leţcaie.
— Dar părerea dumneavoastră?
— Nu trebuie să vă bizuiţi pe ea, este absolut personală.
— Dar, în sfârşit...
— Părerea mea este că toţi condotierii aceştia de altădată — căci
Cavalcantii au comandat armate, au guvernat provincii —, părerea mea,
spun, e că ei au îngropat milioane în unghere pe care numai strămoşii lor
le cunosc şi pe care le trimit din generaţie în generaţie, dovadă că toate
sunt galbene şi uscate ca florinii de pe timpul Republicii, a cărei imagine
se oglindeşte în ochii lor.
— Absolut, spuse Danglars, şi lucrul e cu atât mai adevărat cu cât
nu se ştie dacă oamenii aceştia au un petic de pământ.
— Sau, în cel mai bun caz, foarte puţin. În ce mă priveşte, ştiu că
nu-l cunosc pe Cavalcanti decât din palatul său.
— A, are un palat? spuse Danglars râzând, e ceva.
— Da, şi îl închiriază ministrului finanţelor, în timp ce el locuieşte în-
tr-o căsuţă. V-am mai spus că bătrânul mi se pare tare zgârcit.
— Oho, nu-l prezentaţi într-o lumină bună!
— Îl cunosc foarte puţin: cred că l-am văzut de trei ori în viaţa mea.
Ceea ce ştiu, ştiu de la abatele Busoni şi din gura lui. Îmi vorbea azi-
dimineaţă despre proiectele sale în privinţa fiului şi îmi dădea de înţeles
că, plictisit de a vedea capitaluri considerabile dormind în Italia, care
este o ţară moartă, ar vrea să găsească, fie în Franţa, fie în Anglia, un
mijloc de a-şi fructifica milioanele. Nu uitaţi însă că, deşi am cea mai
mare încredere în abatele Busoni, nu-mi iau nici o răspundere.
— N-are a face, vă mulţumesc pentru clientul pe care mi l-aţi trimis,
e un nume foarte frumos de trecut în registrele mele, iar casierul meu,
căruia i-am explicat cine sunt Cavalcantii, este cât se poate de mândru.
Dar ascultaţi — un simplu detaliu de turist —, când oamenii aceştia
îşi căsătoresc fiii, le dau zestre?
— Depinde! Am cunoscut un prinţ italian, bogat ca o mină de aur, u-
nul din primele nume al Toscanei, care, atunci când fiii săi se căsătoreau
după voia lui, le dădea milioane, iar când se căsătoreau fără voia lui, se
mulţumea să le facă o rentă de treizeci de taleri pe lună. În ipoteza că
Andrea se însoară potrivit vederilor părintelui său, acesta îi va da poate
un milion, două sau trei: dacă, de exemplu, s-ar însura cu fiica unui
bancher va participa poate la afacerile casei socrului fiului sau,
presupunind însă că nora îi displace, atunci — bună seara! Bătrânul
Cavalcanti încuie de două ori casa de bani şi tânărul Andrea este obligat
să trăiască asemenea unui fiu de familie pariziană.
— Dar poate că băiatul va găsi o prinţesă bavareză sau peruviană;
va voi o coroană.
— Nu, toţi seniorii aceştia de peste munţi se însoară îndeobşte cu
simple muritoare, ci sunt cu Jupiter, le place să încrucişeze rasele. Ei,
dar parcă aţi vrea să-l însuraţi pe Andrea, dragă domnule Danglars, de-
mi puneţi toate întrebările astea?
— Serios vorbind, spuse Danglars, nu mi s-ar părea o afacere
proastă, şi cu sunt un om de afaceri.
— Îmi închipui că nu cu domnişoara Danglars. N-o să vreţi cumva ca
bietul Andrea să fie înjunghiat de Albert?
— Albert? spuse Danglars, înălţând din umeri. O, el nu se prea sin-
chiseşte!
— Îmi pare însă că este logodit tu fiica dumneavoastră.
— Adevărul este că domnul de Morcerf şi eu am discutat în mai
multe rânduri căsătoria aceasta, dar doamna de Morcerf şi Albert...
— N-o să-mi spuneţi că el nu e o partidă bună...
— Eh, dar cred că şi domnişoara Danglars preţuieşte cât domnul
Morcerf.
— Zestrea domnişoarei Danglars va fi într-adevăr frumoasă şi nu mă
îndoiesc de ea, mai cu seamă dacă telegraful nu face alte pozne.
— O, nu e numai zestrea. Dar, ia spuneţi-mi în legătură cu asta...
— Anume?...
— De ce nu l-aţi invitat şi pe Morcerf cu familia lui la masă?
— Îl invitasem, dar a obiectat o călătorie la Dieppe cu doamna de
Morcerf, căreia i s-a recomandat aerul de mare.
— Da, da de bună-seamă că-i face bine, spuse Danglars râzând.
— De ce?
— Pentru că e aerul pe care l-a respirat când era tânără.
Monte-Cristo trecu peste aluzie, prefăcându-se că nu-i dă atenţie.
— Dar, în sfârşit, spuse contele, dacă Albert nu e aşa de bogat ca
domnişoara Danglars, nu puteţi tăgădui că poartă un nume frumos.
— Da, dar şi eu ţin la al meu, declară Danglars.
— Desigur, numele dumneavoastră e popular şi a împodobit titlul cu
care aţi fost cinstit, sunteţi însă un om prea inteligent pentru a nu
înţelege că, după anume prejudecăţi prea adânc înrădăcinate spre a
putea fi smulse, nobleţea de cinci veacuri preţuieşte cel puţin cât
nobleţea de douăzeci de ani.
— Tocmai de aceea, spuse Danglars cu un zâmbet pe care încerca
să-l facă sardonic, l-aş prefera pe domnul Andrea Cavalcanti domnului Albert de Morcerf.
— Îmi închipui totuşi, spuse Monte-Cristo, că Morcerfii nu stau mai
prejos decât Cavalcantii.
— Morcerfii? Scumpe conte, reluă Danglars, sunteţi un om de
onoare, nu-i aşa?
— Cred că da.
— Şi de asemeni cunoscător în blazoane?
— Oarecum.
— Ei bine, priviţi culoarea blazonului meu, este mai solidă decât
aceea a blazonului lui Morcerf.
— De ce?
— Pentru că eu, dacă nu sunt baron din naştere, mă numesc cel pu-
ţin Danglars.
— Şi?
— Pe câtă vreme el nu se numeşte Morcerf.
— Cum, nu se numeşte Morcerf?
— Câtuşi de puţin.
— Haida-de!
— Pe mine m-a făcut baron cineva, astfel că sunt, el s-a făcut singur
conte, astfel că nu e.
— Cu neputinţă!
— Ascultă, dragă conte, continuă Danglars, domnul de Morcerf mi-e
prieten sau, mai bine-zis, cunoscut de treizeci de ani. Eu nu prea pun
preţ pe blazoanele mele, deoarece n-am uitat niciodată de unde am
pornit.
— Aceasta e dovada unei mari modestii sau a unui mare orgoliu, spu-
se Monte-Cristo.
— Ei bine, pe vremea când cu eram un mic funcţionar, Morcerf era
simplu pescar.
— Şi cum se numea pe atunci?
— Fernand.
— Pur şi simplu?
— Fernand Mondego.
— Sunteţi sigur?
— Eh, mi-a vândut destul peşte ca să-l cunosc!
— Atunci de ce nu i-o daţi pe fiica dumneavoastră?
— Pentru că Fernand şi Danglars, fiind doi parveniţi, doi înnobilaţi,
doi îmbogăţiţi, îşi sunt egali în fond, cu excepţia anumitor lucruri, totuşi,
care s-au spus despre el şi nu s-au spus niciodată despre mine.
— Ce anume?
— Nimic.
— A, da, înţeleg, cuvintele dumneavoastră îmi reîmprospătează în
minte numele de Fernand Mondego; am auzit despre el în Grecia.
— În legătură cu cazul lui Ali-Paşa?
— Exact.
— Acesta e misterul, reluă Danglars, şi mărturisesc că aş fi dat mult
să-l aflu.
— Nu era greu dacă aţi fi ţinut.
— Cum adică?
— De bună-scamă că aveţi vreun corespondent în Grecia.
— Bineînţeles.
— La Ianina?
— Am pretutindeni..
— Ei bine, scrieţi-i corespondentului dumneavoastră din Ianina şi în-
trebaţi-l ce rol a jucat în catastrofa lui Ali-Tebelin un francez cu
numele
de Fernand.
— Aveţi dreptate, exclamă Danglars, ridicându-se repede, am să
scriu chiar astăzi.
— Scrieţi.
— Mă şi duc.
— Iar dacă primiţi vreo veste scandaloasă...
— V-o voi comunica.
— O să-mi faceţi plăcere.
Danglars se năpusti din apartament şi nu făcu decât un salt până la
trăsură.
