ROBERT DIAVOLUL
Motivul operei era cu atât mai nimerit cu cât, în seara aceea, avea
loc o solemnitate la Academia regală de muzică. După o lungă indispoziţie, Levasseurreintra cu rolul lui Bertrand şi, ca totdeauna,
opera maestrului la modă atrăsese cea mai strălucită societate a
Parisului.
Ca majoritatea tinerilor bogaţi, Morcerf îşi avea scaunul său de or-
chestră, plus zece loji ale cunoştinţelor sale cărora le putea cere un loc,
fără să mai socotim locul la care avea drept în loja tinerilor.
Château-Renaud avea scaunul învecinat cu al lui.
Beauchamp, în calitate de ziarist, era regele sălii şi avea pre-
tutindeni un loc.
În seara aceea, Lucien Debray dispunea de loja ministrului şi o
oferise contelui de Morcerf, care, în urma refuzului lui Mercédès, o trimise
lui Danglars, comunicându-i că va veni probabil în timpul serii să facă o
vizită baroanei şi fiicei sale, dacă doamnele nu se gândiseră să refuze.
Nimeni nu e mai ahtiat de loji care nu costă nimic decât un milionar.
Danglars declarase că principiile sale politice şi calitatea de deputat
al opoziţiei nu-i permiteau să meargă în loja ministrului. În consecinţă,
baroana scrise lui Lucien să vină, deoarece nu putea merge la Operă
numai ea cu Eugénie.
Într-adevăr, dacă femeile s-ar fi dus singure, lumea le-ar fi luat în
nume de rău; în timp ce, dacă domnişoara Danglars venea la Operă cu
mama şi cu amantul mamei, nu mai avea nimeni ce cârti: trebuie să
luăm lumea aşa cum este.
Cortina se ridică ca de obicei în faţa unei săli aproape goale. Un
obicei al elitei pariziene este de a veni la spectacol după ce a început: de
aceea, primul act trece, în ce-i priveşte pe spectatorii sosiţi, nu privind
sau ascultând piesa, ci uitându-se la spectatorii care vin şi neauzind
altceva decât zgomotul uşilor şi al conversaţiilor.
— Ia uite, spuse deodată Albert, văzând că se deschide o lojă
alăturată, ia uite, contesa G.
— Cine-i contesa G? întrebă Château-Renaud.
— Baroane, îmi pui o întrebare pe care nu ţi-o iert. Întrebi cine-i con-
tesa G?
— A da; nu e fermecătoarea veneţiană?
— Exact.
În momentul acela, contesa G îl zări pe Albert şi schimbă cu el un sa-
lut însoţit de un zâmbet.
— O cunoşti? întrebă Château-Renaud.
— Da, declară Albert, i-am fost prezentai la Roma, de către Franz.
— Vrei să-mi faci la Paris serviciul pe care Franz ţi l-a făcut la Roma?
— Cu plăcere.
— Ssst! făcu publicul.
Tinerii continuară conversaţia fără să arate că se sinchisesc câtuşi
de puţin de dorinţa partenerului de a auzi muzica.
— Era la cursele din Champs-de-Mars, spuse Château-Renaud.
— Astăzi?
— Da.
— Adevărat, au fost curse. Ai jucat şi tu?
— O, o sumă neînsemnată, cincizeci de ludovici.
— Şi ai câştigat?
— Nautilus, pariam pe el.
— Dar au fost trei curse?
— Da. Era premiul Jockey-Clubului, o cupă de aur. S-a petrecut chiar
un lucru destul de bizar.
— Anume?
— Ei, sst! strigă publicul.
— Anume? repetă Albert.
— Un cal şi un jocheu complet necunoscuţi au câştigat cursa.
— Cum?
— Ei, da, nimeni nu dăduse atenţie unui cal înscris sub numele de
Vampa şi unui jocheu înscris sub numele de Job, când, deodată, au fost
văzuţi înaintând un admirabil alezan şi un jocheu cât pumnul. A trebuit
să i se vâre în buzunare douăzeci de lire de plumb, ceea ce nu l-a
împiedicat să ajungă la ţintă cu trei lungimi de cal înaintea lui Ariel şi a
lui Barbaro, care goneau împreună cu el.
— Şi nu s-a aflat cui aparţineau calul şi jocheul?
— Nu.
— Spui că animalul era înscris sub numele de...
— Vampa.
— În cazul acesta, spuse Albert, eu sunt mai avansat decât tine. Ştiu
cui aparţinea.
— Tăcere odată! strigă pentru a treia oară parterul.
De data aceasta protestele erau aşa de mari încât tinerii îşi dădură
în sfârşit seama că publicul li se adresa lor. Se întoarseră o clipă căutând
în mulţime pe cineva care să poarte răspunderea a ceea ce ei socoteau o
impertinenţă, dar nimeni nu repetă invitaţia, astfel că se întoarseră spre
scenă.
În momentul acela se deschidea loja ministrului, iar doamna Dan-
glars, fiica ei şi Lucien Debray îşi ocupau locurile.
— Aha, ia uite, cunoştinţele tale, viconte! spuse Château-Renaud.
Ce dracu te tot uiţi la dreapta? Eşti căutat.
Albert se întoarse şi, într-adevăr, ochii săi îi întâlniră pe ai baroanei
Danglars, care îi făcu un mic salut cu evantaiul. Domnişoara Eugénie ca-
tadixi abia să-şi coboare ochii mari, negri, până la orchestră.
— Dragul meu, spuse Château-Renaud, nu înţeleg nimic, exceptând
mezalianţa, şi nu cred că ea te preocupă mult; nu înţeleg, zic, exceptând
mezalianţa, ce poţi să ai împotriva domnişoarei Danglars; e o fiinţă
foarte frumoasă.
— Desigur că e foarte frumoasă, îţi mărturisesc însă că, în materie
de frumuseţe, aş prefera ceva mai blând, mai suav, în sfârşit, mai felin.
— Ce-ţi este şi cu tinerii! spuse Château-Renaud, care, în calitatea
sa de bărbat de treizeci de ani, lua faţă de Morcerf aere paterne; nu sunt
mulţumiţi niciodată. Cum, dragul meu, ţi se găseşte o logodnică
plăsmuită după modelul Dianei şi nu eşti mulţumit?
— Tocmai! Aş fi preferat ceva în genul Venerei din Milo sau Capua.
Diana aceasta, mereu printre nimfele ei, mă cam înspăimântă, mi-e frică
să nu mă trateze ca pe Acteon.
Într-adevăr, o ochire aruncată asupra fetei, putea să explice senti-
mentul mărturisit de Morcerf. Domnişoara Danglars era frumoasă, dar, aşa cum spusese Albert, o frumuseţe cam rigidă: părul, de un negru fru-
mos, dar în ale cărui unde naturale se remarca o anume răzvrătire împo-
triva mâinii care voia să le impună voinţa sa; ochii, negri ca şi părul, sub
sprâncenele magnifice, care n-aveau decât un defect — că se încruntau
uneori —, erau remarcabili, în special printr-o expresie de energie pe
care te mirai că o găseşti în privirea unei femei; nasul avea proporţiile
exacte, pe care un sculptor le-ar fi dat celui al Iunonei; gura era prea
mare, dar împodobită cu dinţi frumoşi pe care îi scoteau şi mai mult în
evidenţă buzele al căror carmin prea viu contrasta cu paloarea tenului; în
sfârşit, un semn negru plasat în colţul gurii, şi mai mare decât sunt de
obicei aceste capricii ale naturii, completa fizionomia fetii cu caracterul
hotărât, care îl speria oarecum pe Morcerf.
De altminteri, întreaga fiinţă a Eugeniei se armoniza cu capul pe
care am încercat să-l descriem. Era, precum spusese Château-Renaud,
într-adevăr Diana, dar cu ceva mai ferm şi mai musculos în frumuseţea
ei.
Educaţiei pe care o primise i se putea aduce imputarea că, după
anumite trăsături din fizionomia sa, părea că aparţine, întrucâtva,
celuilalt sex. Vorbea două, trei limbi, desena cu uşurinţă, făcea versuri şi
compunea muzică. Era pasionată în special de această ultimă artă, pe
care a studia cu o prietenă din pension, o tânără fiinţă fără avere, dar
având toate însuşirile pentru a deveni, după câte se spunea, o
cântăreaţă excelentă. Se afirmă că un mare compozitor purta acestei
fete un interes aproape părintesc şi o îndemna să lucreze, cu speranţa
că va găsi într-o zi o comoară în glasul ei.
Eventualitatea că domnişoara Louisa d'Armilly — acesta era numele
tinerei virtuoase — va intra într-o zi în teatru făcea ca domnişoara Dan-
glars, deşi o primea acasă, să nu se arate cu ea niciodată în public. De
altminteri, fără să aibă în casa bancherului situaţia independentă a unei
prietene, Louise avea o situaţie superioară celei a institutoarelor
obişnuite.
După câteva secunde de la intrarea doamnei Danglars în lojă,
cortina căzuse şi, graţie facultăţii lăsate de lungimea antractelor, de a
plimba prin foaier sau de a face vizite timp de o jumătate de oră,
orchestra se descompletase treptat-treptat.
Morcerf şi Château-Renaud ieşiră printre primii. O clipă, doamna
Danglars crezuse că graba lui Albert avea ca scop să vină să-i prezinte
complimente, astfel că se plecase la urechea fiicei pentru a anunţa
vizita; dar fata se mulţumi să clatine din cap, zâmbind, şi, în acelaşi
timp, ca pentru a dovedi cât de întemeiată era neîncrederea Eugeniei,
Morcerf apăru într-o lojă din primul rând. Loja era a contesei G.
— A, iată-te, domnule călător! spuse aceasta, întinzându-i mâna cu
toată cordialitatea unei vechi cunoştinţe. E foarte amabil din partea
dumitale că m-ai recunoscut şi, mai cu seamă, că mi-ai dat întâietate.
— Credeţi-mă, doamnă, răspunse Albert, că dacă aş fi ştiut de
venirea dumneavoastră la Paris, şi dacă v-aş fi cunoscut adresa, nu
întârziam atâta. Permiteţi-mi să vă prezint însă pe domnul baron de
Château-Renaud, prietenul meu, unul din rarii nobili care se mai găsesc
în Franţa şi de la care am aflat că aţi fost la cursele din Champs-de-Mars.
Château-Renaud salută.
— A, eraţi la curse, domnule? întrebă cu vioiciune contesa.
— Da, doamnă.
— Ei bine, reluă doamna G, puteţi să-mi spuneţi al cui era calul care
a câştigat premiul Jockey-Clubului?
— Nu, doamnă, spuse Château-Renaud, şi puneam adineauri
aceeaşi întrebare lui Albert.
— Ţineţi mult, doamnă contesă? întrebă Albert.
— La ce?
— Să cunoaşteţi pe stăpânul calului?
— Nespus de mult. Închipuiţi-vă... Dar nu cumva ştii dumneata, vi-
conte?
— Doamnă, aţi vrut să povestiţi un lucru; aţi spus: închipuiţi-vă.
— Ei bine, închipuiţi-vă că fermecătorul cal alezan şi jocheul drăguţ
cu bluză roz îmi inspiraseră de la prima vedere o simpatie aşa de vie,
încât le uram izbândă, ca şi cum aş fi angajat pe ei jumătate din averea
mea. De aceea, când i-am văzut ajungând la potou înaintea celorlalţi, cu
trei lungimi de cal, am fost aşa de bucuroasă, încât m-am pornit să
aplaud ca o nebună. Închipuiţi-vă uimirea mea când, înapoindu-mă
acasă, l-am întâlnit pe scară pe micul jocheu roz. Crezui că învingătorul
cursei locuia, din întâmplare, în aceeaşi casă cu mine când, deschizând
uşa salonului meu, primul lucru pe care îl văzui a fost cupa de aur,
premiul câştigat de calul şi jocheul necunoscut. În cupă era un petec de
hârtie pe care se aflau scrise cuvintele: „Contesei G — Lord Ruthwen".
— Exact! spuse Morcerf.
— Cum exact? Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că e lordul Ruthwen în persoană.
— Care lord Ruthwen?
— Al nostru, vampirul, cel de la teatrul Argentina.
— Adevărat? exclamă contesa. El este aici?
— Absolut!
— Şi îl vezi? Îl primeşti? Mergi la el?
— E prietenul meu intim, iar domnul de Château-Renaud a avut o-
noarea să-l cunoască.
— Ce te face să crezi că el a câştigat?
— Calul său înscris sub numele de Vampa.
— Ei şi?
— Şi nu vă amintiţi de numele faimosului bandit care mă luase
prizonier?
— A, da, adevărat!
— Şi din mâinile căruia contele m-a scos în chip miraculos?
— Ba da.
— Se numea Vampa. Vedeţi bine că el este.
— Dar de ce mi-a trimis mie cupa?
— În primul rând, doamnă contesă, pentru că, după cum vă închipu-
iţi, i-am vorbit foarte mult de dumneavoastră; apoi, pentru că va fi fost
încântat să găsească o compatrioată şi fericit de interesul pe care
compatrioata i-l arăta.
— Nădăjduiesc că nu i-ai povestit niciodată năzbâtiile pe care le-am spus despre el.
— N-aş putea să jur pentru asta, iar modul de a oferi cupa sub
numele de lord Ruthwen...
— Dar e groaznic! O să-mi poarte ură de moarte.
— Procedeul său e acela al unui duşman?
— Nu, mărturisesc.
— Ei, vedeţi?
— Va să zică e la Paris?
— Da.
— Şi ce senzaţie a stârnit?
— S-a vorbit opt zile despre el. Pe urmă a venit încoronarea reginei
Angliei şi furtul diamantelor domnişoarei Mars, aşa că nu s-a mai
pomenit decât despre acestea.
— Dragul meu, spuse Château-Renaud, se vede bine că Monte-Cristo
e prietenul tău şi de aceea îl tratezi în consecinţă. Să nu credeţi, doamnă
contesă, ce vă spune Albert; dimpotrivă, la Paris nu e vorba decât de
contele de Monte-Cristo. A debutat trimiţând doamnei Danglars cai de
treizeci de mii de franci; apoi a salvat viaţa doamnei de Villefort; pe
urmă a câştigat cursa Jockey-Clubului, după câte se pare. Eu menţin,
dimpotrivă, orice ar spune Morcerf, că lumea se ocupă încă de conte în
momentul acesta şi că se va ocupa tot de el peste o lună, dacă va
continua să facă excentricităţi, ceea ce se pare de altminteri că e în firea
lui.
— Se pare, zise Morcerf; până una alta, cine a ocupat loja
ambasadorului Rusiei?
— Care? întrebă contesa.
— Cea dintre coloanele de rangul întâi; mi se pare tapetată complet,
din nou.
— Într-adevăr, spuse Château-Renaud. O fi fost cineva în timpul pri-
mului act?
— Unde?
— În loja aceea?
— Nu, n-am văzut pe nimeni, spuse contesa; aşadar, continuă ea re-
venind la prima conversaţie, crezi că premiul a fost câştigat de contele
dumitale de Monte-Cristo?
— Sunt sigur.
— Şi el mi-a trimis cupa?
— Fără nici o îndoială.
— Dar nu-l cunosc, spuse contesa, şi ţin foarte mult să i-o înapoiez.
— O, să nu faceţi asta; v-ar trimite alta, tăiată în vreun safir sau sco-
bită în vreun rubin. Aşa procedează; ce vreţi, trebuie luat aşa cum este.
În momentul acela se auzi soneria anunţând actul al doilea. Albert
se ridică să-şi reia locul.
— Te mai văd? întrebă contesa.
— Dacă îmi permiteţi, voi veni în antract să mă informez dacă vă
pot fi cu ceva de folos la Paris.
— Domnilor, spuse contesa, eu sunt acasă pentru prieteni în fiecare
sâmbătă seara, strada Rivoli numărul 22. Sunteţi înştiinţaţi.
Tinerii salutară şi ieşiră.
Când intrară în sală, văzură parterul ridicat în picioare cu privirile a-
ţintite asupra unui singur punct: se uitară în direcţia generală şi se opriră
asupra fostei loji a ambasadorului Rusiei. Un bărbat îmbrăcat în negru,
între 35 şi 40 de ani, intrase cu o femeie îmbrăcată cu un costum
oriental. Femeia era nespus de frumoasă, iar costumul aşa de bogat
încât, precum am spus, toţi ochii se îndreptară imediat spre ea.
— Hm, făcu Albert. Monte-Cristo cu grecoaica lui.
Într-adevăr, era contele cu Haydée.
După o clipă, tânăra femeie era nu numai obiectul atenţiei
parterului, ci al întregii săli; femeile se plecau peste loji să vadă
scânteind, sub luminile candelabrelor, cascade de diamante.
Al doilea act trecu în zumzetul înăbuşit ce indică în mulţime un eve-
niment. Nu se gândi nimeni să strige linişte. Femeia, aşa de tânără, de
frumoasă şi de superbă, era cel mai curios spectacol ce se poate vedea.
De data asta, un semn al doamnei Danglars arătă limpede lui Albert
că baroana dorea să-l vadă în antractul următor.
Morcerf era prea bine crescut pentru a se lăsa aşteptat când i se
arăta limpede că e dorit. Se grăbi deci, după finalul actului, să urce în
avanscenă.
Le salută pe doamne şi întinse mâna lui Debray.
Baroana îl primi cu un zâmbet fermecător, iar Eugénie, cu răceala ei
obişnuită.
— Dragul meu, spuse Debray, ai un om la strâmtoare care te
cheamă să-l salvezi. Doamna mă copleşeşte cu întrebări asupra contelui,
vrea să ştie unde este, de unde vine, unde se ducele onoarea mea, eu
nu sunt Cagliostro şi, ca să scap din încurcătură, am spus: „intrebaţi-l pe
Morcerf, el îl cunoaşte pe Monte-Cristo al său până în albul ochilor".
Atunci ţi s-a făcut semn.
— Nu, e de neînchipuit, zise baroana, că atunci când ai o jumătate
de milion pentru fonduri secrete la dispoziţie să nu fii mai bine informat?
— Doamnă, spuse Lucien, vă rog să credeţi că, dacă aş avea la
dispoziţie o jumătate de milion de franci, i-aş întrebuinţa pentru altceva
decât să mă informez asupra domnului de Monte-Cristo care n-are în
ochii mei alt merit decât că e de două ori mai bogat ca un nabab. Am dat
însă cuvântul prietenului meu Morcerf, aranjaţi-vă cu el, nu mă mai
priveşte.
— Un nabab nu mi-ar fi trimis, desigur, o pereche de cai de treizeci de
mii de franci, cu patru diamante la urechi a câte cinci mii de franci fiecare.
— O, diamantele sunt mania lui! spuse Morcerf râzând. Cred că,
asemeni lui Potemkin, are totdeauna diamante în buzunar şi că le
seamănă pe drum, aşa cum Degeţel o făcea cu pietricelele.
— O fi găsit vreo mină, spuse doamna Danglars. Ştiţi că are un
credit nelimitat la casa baronului?
— Nu, nu ştiam, răspunse Albert, dar e posibil.
— Şi că l-a ameninţat pe domnul Danglars că speră să rămână un
an la Paris si să cheltuiască şase milioane?
— E şahul Persici şi călătoreşte incognito.
— Aţi remarcat ce frumoasă e femeia aceea, domnule Lucien?
întrebă Eugénie.
— Domnişoară, nu vă cunosc decât pe dumneavoastră pentru a mă
pronunţa obiectiv în legătură cu persoanele de sexul dumneavoastră.
Lucien îşi apropie lornionul de ochi.
— Încântătoare! exclamă el.
— Domnul de Morcerf ştie cine e femeia?
— Domnişoară, spuse Albert răspunzând întrebării aproape directe
ce i se pusese, ştiu aproape totul în legătură cu personajul misterios de
care ne ocupăm. Femeia aceasta e o grecoaică.
— Se vede lesne după costumul ei, astfel că nu spuneţi decât ceea
ce toată sala ştie ca şi noi.
— Îmi pare rău că sunt un cicerone aşa de ingnorant; dar trebuie să
mărturisesc că la atât se limitează cunoştinţele mele; mai ştiu că e
muziciană căci, într-o zi, când am dejunat la conte, am auzit sunetele
unei guzla care nu puteau să vină decât de la ea.
— Aşadar, contele dumneavoastră primeşte? întrebă doamna Dan-
glars.
— Şi, vă asigur, într-un mod splendid.
— Trebuie să-l îndemn pe Danglars să-i ofere un dineu, un bal, pen-
tru ca să ne invite şi el.
— Cum, vă veţi duce la el? întrebă Debray râzând.
— De ce nu? Cu soţul meu!
— Dar contele acesta misterios e celibatar.
— Vedeţi bine că nu, spuse baroana râzând la rândul ei şi arătând-o
pe frumoasa grecoaică.
— Femeia aceasta e o sclavă, după câte mi-a spus el singur — îţi a-
minteşti Morcerf? — la dejunul tău.
— Recunoaşte, dragul meu Lucien, spuse baroana că ea are mai de-
grabă aerul unei prinţese.
— Din O mie şi una de nopţi, nu zic ba, dar ce le face pe prinţese,
dragul meu? Diamantele! Şi ea e acoperită de diamante.
— Are chiar prea multe, spuse Eugénie, ar fi mai frumoasă fără ele,
căci i s-ar vedea gâtul şi mâinile, care au forme încântătoare.
— O, artista! O vedeţi cum se pasionează?
— Iubesc tot ce e frumos, declară Eugénie.
— Dar în cazul acesta ce spuneţi de conte? întrebă Debray; mi se
pare că nici el nu e rău.
— Contele? întrebă Eugénie ca şi cum nu se gândise încă să-l
privească, e foarte palid.
— Tocmai că în paloarea aceasta e secretul pe care îl căutăm, spuse
Morcerf. Contesa G pretinde că el e un vampir.
— Contesa G s-a înapoiat aşadar? întrebă baroana.
— În loja de alături, spuse Eugénie, aproape faţă în faţă cu noi, ma-
mă, femeia aceea cu păr blond, admirabil, e ea.
— O, da, spuse doamna Danglars, ştiţi ce ar trebui să faceţi,
Morcerf?
— Porunciţi, doamnă.
— Ar trebui să faceţi o vizită contelui de Monte-Cristo şi să ni-l aduceţi.
— De ce? întrebă Eugénie.
— Ca să vorbim cu el; nu eşti curioasă să-l vezi?
— Câtuşi de puţin.
— Ciudat copil! murmură baroana.
— De bună-seamă că va veni el singur, spuse Morcerf. Uite, v-a
văzut, doamnă, şi vă salută.
Baroana înapoie contelui salutul, însoţindu-l cu un zâmbet fermecă-
tor.
— Uite, mă sacrific, spuse Morcerf, vă părăsesc şi mă duc să văd dacă nu există un mijloc să-i vorbesc.
— Duceţi-vă în loja lui, e simplu.
— Dar nu sunt prezentat.
— Cui?
— Frumoasei grecoaice.
— Aţi spus că e sclavă.
— Da, dar susţineţi că e o prinţesă... Nu! Nădăjuiesc că, atunci când
mă va vedea plecând din loja dumneavoastră, va ieşi din a sa.
— Se poate. Duceţi-vă.
— Mă duc.
Morcerf salută şi ieşi. Într-adevăr, în momentul în care trecea prin
faţa lojei contelui, uşa se deschise, contele spuse câteva cuvinte în limba
arabă lui Ali care sta în coridor şi îl luă pe Morcerf de braţ.
Ali închise uşa şi rămase în picioare în faţa ei; în coridor se adunase
lume în jurul nubianului.
— Parisul, începu Monte-Cristo, e un oraş ciudat, iar parizienii un po-
por curios. S-ar zice că ei văd pentru prima oară un nubian. Priviţi-i cum
se înghesuie în jurul bietului Ali, care nu ştie ce înseamnă asta. Vă asigur
de un lucru: că un parizian poate să meargă la Tunis, la Constantinopol,
la Bagdad sau la Cairo fără să se formeze un cerc în jurul lui.
— Aceasta, pentru că orientalii sunt oameni aşezaţi, care văd ceea
ce merită să fie văzut. Credeţi-mă însă că Ali nu se bucură de
popularitate, decât pentru că vă aparţine şi pentru că în momentul
acesta sunteţi omul la modă.
— Serios? Şi cărui fapt datorez favoarea aceasta?
— Dumneavoastră înşivă. Dăruiţi cai de o mie de ludovici; salvaţi
viaţa nevestelor de procurori regali; puneţi să alerge, sub numele de
major Brack, cai pur-sânge şi jochei mici ca o maimuţă; în sfârşit,
câştigaţi cupe de aur şi le trimiteţi femeilor frumoase.
— Dar cine naiba ţi-a povestit aceste nebunii?
— Pe cea dintâi, doamna Danglars, care moare de dorinţa de a vă
vedea în loja ei sau, mai bine-zis, de a fi văzută de lume; pe a doua,
ziarul lui Beauchamp, iar pe a treia propria mea imaginaţie. De ce îi
spuneţi calului dumneavoastră Vampa, dacă vreţi să păstraţi incognito-
ul?
— Adevărat, este o imprudenţă. Dar, ia spune-mi, contele de
Morcerf nu vine din când în când la Operă? L-am căutat din ochi şi nu l-
am zărit nicăieri.
— Va veni astă-seară.
— Unde?
— Cred că în loja baroanei.
— Fermecătoarea fiinţă care este cu ea e fiica ei?
— Da.
— Complimentele mele.
Morcerf zâmbi.
— Vom mai vorbi despre asta mai târziu şi pe larg, spuse el. Ce spu-
neţi despre muzică?
— Despre care muzică?
— Despre cea care aţi auzit-o.
— Spun că este o muzică foarte frumoasă, compusă de un
compozitor omenesc, cântată de păsări cu două picioare şi fără pene,
cum spunea răposatul Diogene.
— Scumpe conte, s-ar părea că puteţi auzi dacă vreţi şi cele şapte
coruri din paradis.
— Când vreau o muzică admirabilă, viconte, muzică aşa cum
urechea omului nu a ascultat niciodată, dorm.
— În cazul acesta vă simţiţi de minune aici; dormiţi, scumpe conte,
dormiţi. Opera nu a fost născocită pentru altceva.
— Nu, pentru că orchestra face un zgomot prea mare. Ca să dorm
somnul de care îţi vorbesc, am nevoie de linişte şi calm, şi apoi de o
anume preparaţie.
— A, faimosul haşiş!
— Exact, viconte. Când vei vrea să auzi muzică, vino să cinezi cu mi-
ne.
— Am mai auzit, când am dejunat la dumneavoastră, spuse Morcerf.
— La Roma?
— Da.
— A, era guzla Haydéei. Da, biata exilată se amuză uneori cântându-mi arii din ţara ei.
Morcerf nu mai stărui. Tăcu şi contele.
În momentul acela se auzi soneria.
— Mă scuzi, spuse contele luând-o spre loja sa.
— Cum să nu!
— Transmite complimentele mele contesei G din partea vampirului ei.
— Dar baroanei!
— Spune-i că voi avea onoarea, dacă îmi permite, să vin pentru a-i
prezenta omagiile mele în timpul serii.
Începu al treialea act. Contele de Morcerf veni, aşa cum făgăduise,
la doamna Danglars.
Contele nu era unul dintre oamenii care stârnesc revoluţie într-o
sală, de aceea sosirea lui o remarcară doar persoanele din loja unde
ocupase un loc.
Monte-Cristo îl văzu totuşi şi un zâmbet uşor îi flutură pe buze.
Haydée nu vedea nimic altceva, atâta vreme cât cortina era ridicată;
ca toate firile primitive, ea adora tot ceea ce este frumos.
Actul al treilea se scurse ca de obicei. Domnişoarele Noblet, Julie şi
Leroux interpretară ariile lor obişnuite. Prinţul de Grenada fu provocat de
Robert-Mario, în sfârşit, impunătorul rege pe care-l ştiţi, făcu ocolul
scenei pentru a-şi arăta mantia de catifea, ţinând-o pe fiica sa de mână,
apoi cortina căzu şi sala se revărsă îndată în foaier şi pe coridoare.
Contele ieşi din lojă, iar peste o clipă apăru în loja baroanei
Danglars.
Baroana nu-şi putu înfrâna un strigăt de uimire, amestecat uşor cu
bucurie.
— A, poftiţi, domnule conte! exclamă ea, căci eram nerăbdătoare să
adaug mulţumirile mele verbale la acelea scrise pe care vi le-am trimis.
— O, doamnă, spuse contele, vă mai amintiţi de moftul acela? Eu îl
uitasem.
— Da, dar ceea ce nu se uită, domnule conte, e că a doua zi aţi
salvat-o pe buna mea prietenă, doamna Villefort, din primejdia în care se
aflase din pricina aceloraşi cai.
— Nici de data aceasta, doamnă, nu merit mulţumirile dumneavoas-
tră. Ali, nubianul meu, a avut fericirea să aducă doamnei de Villefort
acest serviciu deosebit.
— Şi tot Ali l-a scăpat pe fiul meu din mâinile bandiţilor romani? în-
trebă contele de Morcerf.
— Nu, domnule conte, spuse Monte-Cristo, strângând mâna pe care
generalul i-o întindea, nu, de data aceasta accept mulţumirile pentru mi-
ne; dar mi le-aţi mai adresat, iar eu le-am primit, astfel că sunt stânjenit
când vă văd manifestând atâta recunoştinţă. Doamnă baroană, faceţi-mi,
vă rog, cinstea de a mă prezenta domnişoarei, fiica dumneavoastră.
— O, sunteţi prezentat, cel puţin după mine, căci, de două sau trei
zile, nu mai vorbim decât de dumneavoastră. Eugénie, continuă baroana
întorcându-se spre fiica ei, domnul conte de Monte-Cristo!
Contele se înclină; domnişoara Danglars schiţă o uşoară mişcare din cap.
— Sunteţi aici cu o admirabilă persoană, domnule conte, spuse
Eugénie. E fiica dumneavoastră?
— Nu domnişoară, spuse Monte-Cristo uimit de ingeniozitatea extre-
mă a fetei sau de uimitoarea ei impertinenţă, e o biată grecoaică al cărei
tutore sunt.
— Şi cum se numeşte?
— Haydée, răspunse Monte-Cristo.
— Grecoaică? murmură contele de Morcerf.
— Da, conte, spuse doamna Danglars; şi spune-mi dacă ai văzut
vreodată la curtea lui Ali-Tebelin, pe care l-ai servit cu atâta glorie, un
costum admirabil ca acela din faţa ochilor noştri.
— A, aţi servit la Ianina, domnule conte? întrebă Monte-Cristo.
— Am fost general-inspector al trupelor paşei, răspunse Morcerf, iar
modesta mea avere, nu tăgăduiesc, se datorează dărniciei ilustrului şef
albanez.
— Ia priviţi! stărui doamna Danglars.
— Unde? îngăimă Morcerf.
— Colo, spuse Monte-Cristo.
Şi, cuprinzându-l pe conte cu braţul, se plecă dimpreună cu el în
afara lojei.
În momentul acela, Haydée, care îl căuta pe conte din ochi, îi zări ca-
pul palid lângă acela al lui Morcerf.
Spectacolul produse asupra fetei efectul capului Meduzei; schiţă o
mişcare înainte ca pentru a-i mistui pe amândoi cu privirea, apoi,
aproape numaidecât, se trase îndărăt scoţând un ţipăt slab, care totuşi
fu auzit de persoanele mai apropiate de ea şi de Ali, care deschise îndată
uşa.
— Domnule conte, ce i s-a întâmplat copilei dumneavoastră? întrebă
Eugénie. S-ar părea că nu se simte bine.
— Într-adevăr, însă nu vă speriaţi, domnişoară: Haydée e foarte ner-
voasă şi, în consecinţă, foarte sensibilă la mirosuri; un parfum care îi
este antipatic ajunge să-i provoace leşin. Dar, adăugă scoţând din
buzunar un flacon, am leacul aici.
După ce le salută pe baroană şi pe fiica ei cu un singur gest,
schimbă cu contele şi cu Debray o strângere de mână şi ieşi din loja
doamnei Danglars.
Când reintră într-a sa, Haydée era încă foarte palidă el îi luă cu greu
mâna.
Monte-Cristo băgă de seamă că mâinile fetei erau umede şi reci
totodată.
— Cu cine vorbeai acolo, stăpâne? întrebă fata.
— Cu contele de Morcerf, care a fost în serviciul ilustrului tău
părinte, şi care mărturiseşte că lui îi datorează averea sa, răspunse
Monte-Cristo.
— O, ticălosul! exclamă Haydée, el l-a vândut turcilor, iar averea
este preţul trădării. Nu ştiai acestea, scumpul meu stăpân?
— Auzisem ceva cu privire la istoria asta în Epir, spuse Monte-Cristo,
însă nu cunosc amănuntele. Vino, copila mea, mi le vei spune tu; sunt, desigur, interesante.
— Da, vin. Cred că aş muri dacă aş mai rămâne multă vreme în faţa
acestui om.
Şi, sculându-se repede, Haydée se înfăşură în burnusul ei de caşmir
alb, brodat cu perle şi cu mărgean, şi ieşi în momentul în care cortina se
ridica.
— Spuneţi dacă omul acesta nu este curios? îi spuse contesa G lui
Albert, care se înapoiase la ea; ascultă cu religiozitate actul al treilea din
Robert şi pleacă în momentul în care începe al patrulea.
