Contele de Monte-Cristo intră în salonul vecin, pe care Baptistin îl
subnumise salonul albastru, şi unde fusese precedat de un tânăr cu aere
dezgheţate, destul de elegant şi pe care o trăsurică de piaţă îl lăsase cu
o jumătate de oră mai înainte la poarta palatului. Lui Baptistin nu i-a fost
greu să-l recunoască; era într-adevăr tânărul cu păr blond, cu barbă roş-
cată, cu ochi negri, al cărui ten rumen îi fusese descris de către stăpân.
Când contele intră în salon, tânărul stătea lungit pe o sofa, plesnin-
du-şi distrat cizma cu o biciuşcă.
Zărindu-l pe Monte-Cristo, se ridică repede.
— Domnul e contele de Monte-Cristo? întrebă el.
— Da, domnule, răspunse acesta, şi am, mi se pare, onoarea să vorbesc cu domnul viconte Andrea Cavalcanti?
— Vicontele Andrea Cavalcanti, repetă tânărul însoţind cuvintele cu
un salut plin de dezinvoltură.
— Aveţi, desigur, o scrisoare pentru mine? îl întrebă Monte-Cristo.
— Nu v-am vorbit despre ea din cauza semnăturii, care mi s-a părut
ciudată.
— Simbad marinarul, nu-i aşa?
— Întocmai. Iar pentru că nu am cunoscut alt Simbad marinarul de-
cât pe acela din O mie şi una de nopţi...
— Ei, bine, e unul dintre urmaşii săi, un prieten al meu foarte bogat,
un englez mai mult decât original, aproape nebun, al cărui nume
adevărat este lordul Wilmore.
— Atunci îmi explic totul, spuse Andrea. Lucrurile merg de minune. E
acelaşi englez pe care l-am cunoscut...a, da... foarte bine... Domnule
conte, sunt servitorul dumneavoastră.
— Dacă cele ce-mi faceţi onoarea de a-mi spune sunt adevărate,
răspunse contele zâmbind, nădăjduiesc că veţi avea bunătatea să-mi
daţi câteva detalii asupra dumneavoastră şi a familiei dumneavoastră.
— Cu plăcere, domnule conte, spuse tânărul cu o volubilitate care
dovedea tăria memoriei sale. Cum aţi spus, sunt vicontele Andrea
Cavalcanti, fiul maiorului Bartolomeo Cavalcanti, urmaşul familiei
Cavalcanti, înscrisă în cartea de aur a Florenţei. Familia noastră, deşi
încă foarte bogată, deoarece tatăl meu posedă un venit de o jumătate
de milion, a trecut prin multe nenorociri, iar eu, domnule, am fost răpit la
vârsta de cinci sau şase ani de un educator necredincios; astfel că, de
cincisprezece ani, nu l-am mai văzut pe autorul zilelor mele. De când am
ajuns la vârsta raţiunii, de când sunt liber şi stăpân pe mine îl caut, însă
zadarnic. În sfârşit, scrisoarea prietenului dumneavoastră Simbad cum
că el e la Paris mă autoriză să mă adresez dumneavoastră pentru a
căpăta veşti.
— Într-adevăr, domnule, cele ce îmi povestiţi sunt foarte in-
teresante, spuse contele privind cu sumbră satisfacţie figura degajată
care avea întipărită pe ea o frumuseţe asemănătoare aceleia a îngerului
păcatului, şi aţi făcut foarte bine că v-aţi conformat întru totul invitaţiei
prietenului meu Simbad, căci tatăl dumneavoastră este aici şi vă caută.
De când intrase în salon, contele nu-l pierduse din ochi pe tânăr; ad-
mirase siguranţa privirii şi siguranţa vocii; dar la auzul cuvintelor acestea
aşa de naturale: tatăl dumneavoastră este aici şi vă caută, tânărul făcu
un salt şi strigă:
— Tata? Tata este aici?
— Fără îndoială, răspunse Monte-Cristo. Tatăl dumneavoastră, maio-
rul Bartolomeo Cavalcanti.
Impresia de groază întipărită pe trăsăturile tânărului dispăru
aproape imediat.
— A, da, aşa e, spuse el, maiorul Bartolomeo Cavalcanti. Şi spuneţi,
domnule conte, că scumpul meu tată este aici?
— Da, domnule. Voi adăuga chiar că tocmai m-am despărţit de el,
că istoria pe care mi-a povestit-o cu privire la fiul adorat, pierdut cândva,
m-a mişcat foarte mult; durerile, temerile, speranţele sale în această privinţă ar alcătui un poem înduioşetor. În sfârşit, într-o zi, a primit veşti
care îl anunţau că răpitorii fiului său se ofereau să i-l redea sau să-i arate
unde este în schimbul unei sume destul de mari. Nimic nu l-a oprit pe
bunul părinte, suma a fost trimisă la frontiera Piemontului, împreună cu
un paşaport vizat pentru Italia. Vă aflaţi în sudul Franţei, nu?
— Da, domnule, răspunse Andrea cu aer încurcat, da, mă aflam în
sudul Franţei.
— O trăsură urma să vă aştepte la Nisa?
— Exact, domnule, ea m-a adus de la Nisa la Genova, de la Genova la
Torino, de la Torino la Chambéry, de la Chambéry la Pont-de-Bcauvoisin şi
de la Pont-de-Beauvoisin la Paris.
— Admirabil! Nădăjduia să vă întâlnească în cale, căci pe acelaşi
drum mergea şi el; de aceea itinerariul dumneavoastră fusese stabilit
astfel.
— Mă îndoiesc însă că, întâlnindu-mă, scumpul meu tată m-ar fi re-
cunoscut, spuse Andrea. De când l-am pierdut din vedere, m-am mai
schimbat.
— O, glasul sângelui! spuse Monte-Cristo.
— A, da, adevărat! îl aprobă tânărul, nu mă gândeam la glasul
sângelui.
— Acum, reluă Monte-Cristo, un singur lucru îl nelinişteşte pe mar-
chizul Cavalcanti; ce-aţi făcut cât timp aţi fost departe de el; cum aţi fost
tratat de persecutorii dumneavoastră; dacă v-au respectat obârşia. În
sfârşit, dacă nu aţi rămas de pe urma acestei suferinţe morale, de o sută
de ori mai cruntă decât suferinţa fizică, cu vreo slăbire a facultăţilor pe
care natura vi le-a dăruit în chip aşa de larg, şi dacă puteţi relua şi
susţine cu vrednicie, în lume, rangul ce vă aparţine.
— Domnule, îngăimă tânărul uluit, nădăjduiesc că nici un...
— L-am auzit vorbind întâia oară despre dumneavoastră pe prietenul
meu Wilmore, filantropul. Am aflat că el v-a găsit într-o situaţie
neplăcută, nu ştiu care şi nu l-am întrebat: nu sunt curios. Nenorocirile
dumneavoastră l-au interesat. Aşadar, prezentaţi interes. Mi-a spus că
voia să vă redea în lume poziţia pe care aţi pierdut-o, că îl va căuta pe
tatăl dumneavoastră, că îl va găsi; l-a căutat şi, pare-se, l-a găsit, de
vreme ce este aici; în sfârşit m-a înştiinţat ieri despre sosirea
dumneavoastră; atâta tot. Ştiu că prietenul meu Wilmore e un original,
dar, în acelaşi timp, deoarece e un om sigur, bogat ca o mină de aur şi
care deci îşi poate permite originalităţile fără ca ele să-l ruineze, am
făgăduit că mă voi conforma instrucţiunilor sale. Acum, domnule,
întrebarea mea să nu vă jignească; deoarece voi fi obligat să vă patronez
câtva timp, aş dori să ştiu dacă nenorocirile care vi s-au întâmplat,
independent de voinţa dumneavoastră, şi care nu scad câtuşi de puţin
consideraţia ce vă port, nu v-au înstrăinat oarecum de lumea în care
averea şi numele vă îndreptăţeau să faceţi o figură aşa de frumoasă.
— Domnule, răspunse tânărul, recăpătându-şi cutezanţa pe măsură
ce contele vorbea, fiţi liniştit în această privinţă; răpitorii care m-au înde-
părtat de părintele meu şi care, fără îndoială, urmăreau scopul de a mă
vinde mai târziu lui, aşa cum au făcut, calculaseră că, pentru a obţine un
câştig bun, trebuia să-mi lase întreaga valoare personală, ba chiar să o sporească, dacă era posibil. Am primit deci o educaţie destul de bună şi
am fost tratat de hoţii de copii aproape cum erau trataţi sclavii în Asia
Mică, ai căror stăpâni îi făceau dascăli, medici şi filosofi, pentru a-i vinde
mai scump la târgul din Roma.
Monte-Cristo zâmbi cu satisfacţie; nu se aşteptase la atâta, pare-se,
din partea domnului Andrea Cavalcanti.
— De altminteri, reluă tânărul, dacă se va observa la mine vreun cu-
sur de educaţie sau, mai bine-zis, de bune maniere, lumea va avea, cred,
indulgenţa să-l scuze ţinând seama de nenorocirile care au însoţit
naşterea şi au urmărit tinereţea mea.
— Bine, viconte, veţi face ce veţi vrea, căci sunteţi stăpân şi lucrul
vă priveşte, spuse Monte-Cristo cu neglijenţă; dinspre partea mea, însă,
vă asigur că nu voi spune un cuvânt despre toate aceste aventuri.
Povestea dumneavoastră e un roman, iar lumea care adoră romanele
strânse între două coperte de hârtie galbenă se fereşte ciudat de cele pe
care le vede legate în scoarţe vii, chiar de ar fi aurite, aşa cum puteţi fi
dumneavoastră. Aceasta e dificultatea pe care îmi voi permite să v-o
semnalez, domnule viconte. De îndată ce veţi fi povestit cuiva
mişcătoarea dumneavoastră istorie, ea va goni în lume complet
denaturată. Veţi fi obligat să pozaţi în Antony şi timpul lui Antony a cam
trecut. Veţi repurta poate un succes de curiozitate, dar nu oricui îi place
să devină centru de observaţii şi ţintă pentru comentarii. Lucrul vă va
obosi, poate.
— Cred că aveţi dreptate, domnule conte, spuse tânărul, îngălbenin-
du-se fără să vrea sub privirea neînduplecată a lui Monte-Cristo, e un
grav neajuns.
— O, nu trebuie nici să-l exageraţi! Căci, pentru a evita o greşeală,
aţi săvârşi o nebunie. Nu, e vorba de un simplu plan de purtare, iar
pentru un om inteligent ca dumneavoastră, planul poate fi adoptat cu
atât mai multă uşurinţă cu cât e conform intereselor dumneavoastră. Va
trebui să combateţi prin mărturii şi prin prietenii onorabile tot ce poate fi
întunecos în trecutul dumneavoastră.
Andrea îşi pierdu, vădit, cumpătul.
— M-aş oferi eu ca garant, dar la mine e o deprindere morală de a
mă îndoi de cei mai buni prieteni şi o nevoie de a căuta să-i fac şi pe alţii
să se îndoiască, de aceea voi juca un rol nepotrivit, cum spun
tragedienii, şi aş risca să fiu fluierat, ceea ce nu-i nevoie.
— Cu toate acestea, domnule conte, spuse Andrea cu îndrăzneală,
din consideraţie pentru lordul Wilmore care m-a recomandat.
— Da, desigur, reluă Monte-Cristo, dar lordul Wilmore nu mi-a as-
cuns, scumpe domnule Andrea, că aţi avut o tinereţe cam furtunoasă. O,
nu vă cer să vă destăinuiţi, spuse contele, văzând mişcarea lui Andrea,
de altminteri nu aveţi nevoie. Îl veţi vedea pe domnul marchiz
Cavalcanti, părintele dumneavoastră. Îl veţi vedea. E cam rigid, cam
înţelept, dar e o chestiune de uniformă, iar când se va şti că de
optsprezece ani el e în serviciul Austriei, totul va fi scuzat; îndeobşte noi
nu suntem pretenţioşi cu austriecii. Pe scurt, un părinte destul de bine,
vă asigur.
— Mă liniştiţi, domnule, fusesem despărţiţi de atâta vreme încât nu păstrez nici o amintire despre el.
— Şi apoi, ştiţi, graţie unei averi mari, multe lucruri trec neobservate.
— Tatăl meu este, aşadar, bogat, domnule?
— Milionar... un venit de cinci sute de mii de lire.
— În cazul acesta, întrebă tânărul cu încordare, mă voi găsi într-o si-
tuaţie... plăcută?
— Dintre cele mai plăcute, scumpe domn, el vă acordă o rentă de
cincizeci de mii de lire pe an pentru tot timpul cât veţi rămâne la Paris.
— Dar, în cazul acesta, voi rămâne pentru totdeauna.
— Eh, cine poate să fie sigur de împrejurări, scumpe domn? Omul
propune şi Dumnezeu dispune...
Andrea oftă.
— Dar, în sfârşit, pentru timpul cât voi rămâne la Paris şi în cazul
când nici o împrejurare nu mă va depărta, banii despre care îmi
pomeneaţi adineauri îmi sunt asiguraţi?
— O, bineînţeles!
— De către părintele meu? întrebă Andrea neîncrezător.
— Da, dar garantaţi de lordul Wilmore, care, în urma cererii
părintelui dumneavoastră, v-a deschis un credit de cinci mii de franci pe
lună la domnul Danglars, unul dintre cei mai siguri bancheri din Paris.
— Şi părintele meu are de gând să stea mult la Paris? întrebă
Andrea cu nelinişte.
— Câteva zile numai, răspunse Monte-Cristo. Serviciul nu-i permite
să lipsească mai mult de două sau trei săptămâni.
— Scumpul meu părinte! spuse Andrea, vădit încântat de plecarea
urgentă.
— De aceea, continuă Monte-Cristo, prefăcându-se că se înşală asu-
pra accentului cuvintelor, de aceea, nu vreau să întârzii cu o clipă
momentul întâlnirii. Sunteţi pregătit să-l îmbrăţişaţi pe vrednicul domn
Cavalcanti?
— Îmi închipui că nu vă îndoiţi.
— Bine, scumpe prietene, intraţi în salon şi-l veţi găsi pe tatăl dum-
neavoastră, care vă aşteaptă.
Andrea făcu o plecăciune adâncă în faţa contelui şi intră în salon.
Contele îl urmări din ochi şi după ce îl văzu dispărând, apăsă pe un
resort în legătură cu un tablou care, depărtându-se de ramă, lăsa să se
vadă în salon, printr-o scobitură făcută cu iscusinţă.
Andrea închise uşa în urma lui şi înaintă spre maiorul care se ridică
de îndată ce auzi zgomotul paşilor.
— Oh, domnule şi iubite părinte, dumneata eşti? i se adresă Andrea
cu voce tare, astfel încât contele să-l audă prin uşa închisă.
— Bună ziua, scumpul meu fiu, spuse maiorul cu gravitate.
— Ce fericire să ne revedem după atâţia ani de despărţire! spuse
Andrea, continund să privească spre uşă.
— Într-adevăr, despărţirea a fost lungă.
— Nu ne îmbrăţişăm, domnule? reluă Andrea.
— Cum vrei, fiul meu, spuse maiorul.
Şi cei doi se îmbrăţişară, aşa cum se îmbrăţişează la Teatrul francez,
adică trecându-şi capul peste umăr.
— Aşadar, iată-ne împreună, spuse Andrea.
— Iată-ne împreună, repetă maiorul.
— Pentru a nu ne mai despărţi niciodată?
— Ba da; cred, scumpul meu fiu, că priveşti acum Franţa ca pe o a
doua patrie.
— Adevărat, spuse tânărul. Aş fi deznădăjduit să părăsesc Parisul.
— Iar cu, înţelegi, n-aş putea să trăiesc în altă parte decât la Lucea.
Mă voi întoarce deci în Italia, de îndată ce voi putea.
— Dar, înainte de a pleca, scumpul meu părinte, îmi vei da — nu-i
aşa? — hârtiile cu ajutorul cărora să dovedesc sângele din care mă trag?
— Fără îndoială, căci pentru asta am venit şi am întâmpinat toate
greutăţile, să te întâlnesc pentru a ţi le da, ca să nu mai fim nevoiţi să ne
căutăm iarăşi; lucrul acesta mi-ar lua şi restul vieţii.
— Dar hârtiile?
— Uite-le.
Andrea luă cu lăcomie actul de căsătorie al tatălui său, certificatul
său de botez şi, după ce le desfăcu cu o grabă firească unui fiu bun, par-
curse ambele piese cu o iuţeală şi o deprindere care trădau privirea cea
mai isteaţă şi intereseul cel mai viu.
După aceea, o expresie de bucurie extraordinară sclipi pe fruntea
sa; şi, privindu-l pe maior cu un zâmbet ciudat:
— Va să zică, nu mai sunt galere în Italia?...
Maiorul tresări.
— De ce? întrebă acesta.
— Pentru că astfel de piese se fabrică în chip nepedepsit.
— Pentru jumătate doar din vina asta, scumpul meu părinte, în Fran-
ţa ne-ar trimite să luăm aer pe cinci ani la Toulon.
— Mă rog? întrebă maiorul încercând să ia un aer maiestuos.
— Scumpe domnule Cavalcanti, îl întrebă Andrea, strângându-i bra-
ţul, cât ţi se dă ca să fii tatăl meu?
Maiorul vru să vorbească.
— Ssst! Andrea coborând glasul, îţi voi da dovada încrederii; mie mi
se dau cincizeci de mii de franci pe an ca să fiu fiul dumitale. Înţelegi dar
că nu eu voi fi dispus să tăgăduiesc că-mi eşti părinte.
Maiorul privi cu nelinişte în jur.
— Fii pe pace, suntem singuri, spuse Andrea, de altminteri vorbim
italieneşte.
— Mi se dau cincizeci de mii de franci o dată pentru totdeauna,
spuse maiorul.
— Domnule Cavalcanti, zise Andrea, crezi în poveşti?
— Altădată nu, dar acum sunt nevoit să cred.
— Ai avut deci dovezi?
Maiorul scoase din buzunar un pumn de aur.
— Precum vezi, pipăibile.
— Socoteşti deci că pot să mă încred în făgăduielile ce mi s-au dat?
— Cred că da.
— Şi că admirabilul conte le va respecta?
— Absolut. Înţelegi însă că, pentru asta, trebuie să ne jucăm rolul.
— Cum adică?
— Eu de tată duios...
— Eu de fiu respectuos...
— Deoarece ei doresc să te tragi din mine...
— Care ei?
— Eh, nu ştiu, cei care ţi-au scris; n-ai primit o scrisoare?
— De la un anume abate Busoni.
— Pe care nu-l cunoşti?
— Pe care nu l-am văzut niciodată.
— Ce-ţi spunea scrisoarea?
— Nu mă trădezi?
— Câtuşi de puţin, avem aceleaşi interese.
— Atunci citeşte.
Şi maiorul dădu tânărului o scrisoare.
Andrea citi cu glas încet:
„Eşti sărac, te aşteaptă o bătrâneţe nenorocită. Vrei să devii, dacă
nu bogat cel puţin independent?
Pleacă la Paris imediat şi du-te de cere domnului conte de Monte-
Cristo, Avenue des Champs-Elisées numărul 30, pe fiul pe care l-ai avut
cu marchiza de Corsinari şi care ţi-a fost răpit la vârsta de cinci ani.
Pe fiu îl cheamă Andrea Cavalcanti.
Ca să nu te îndoieşti de atenţia pe care subsemnatul o are pentru a-
ţi fi pe plac, vei găsi alăturat:
1. Un bon de două mii patru sute de lire toscane, plătibil la domnul
Gozi din Florenţa;
2. O scrisoare de introducere la domnul conte de Monte-Cristo asupra
căruia creditez cu o sumă de patruzeci şi opt de mii franci.
Fii la conte la 26 mai, orele şapte seara.
Abatele Busoni"
— Exact.
— Cum exact? Ce vrei să spui? întrebă maiorul.
— Spun că şi eu am primit una aproape la fel.
— Dumneata?
— Da, eu.
— De la abatele Busoni?
— Nu.
— Dar de la cine?
— De la un englez, un oarecare lord Wilmore, care poartă numele de
Simbad marinarul.
— Şi pe care nu-l cunoşti, aşa cum nici eu nu-l cunosc pe abatele
Busoni?
— Ba da, eu sunt mai avansat decât dumneata.
— L-ai văzut?
— Da, o dată.
— Unde?
— Tocmai asta nu pot să spun, ai fi tot aşa de savant ca mine, şi nu-i
nevoie.
— Şi ce-ţi spunea scrisoarea?
— Citeşte.
„Eşti sărac şi n-ai decât un viitor mizerabil; vrei să ai un nume, să fii
liber, să fii bogat?"
— Ba bine că nu! spuse tânărul legănându-se pe călcâie. Se mai
poate pune o astfel de întrebare?
„Ia poştalionul pe care îl vei găsi când ieşi din Nisa prin poarta
Genovei. Treci prin Torino, Chambéry şi Pont-de-Beau-voisin. Prezintă-te
domnului conte de Monte-Cristo, Avenue des Champs-Elisées, la 26 mai,
orele şapte seara, şi întreabă-l de părintele dumitale.
Eşti fiul marchizului Bartolomeo Cavalcanti şi al marchizei Olivia
Corsinari, aşa cum vor constata hârtiile ce-ţi vor fi predate de marchiz şi
care îţi vor permite să te prezinţi sub numele acesta în lumea pariziană.
Cât priveşte rangul dumitale, un venit de cincizeci de mii de lire pe
an îţi va da putinţa să-l susţii.
Alătur un bon de cinci mii de lire, plătibil asupra domnului Ferrea,
bancher din Nisa, şi o scrisoare de recomandare către contele de Monte-
Cristo, însărcinat de mine să facă faţă nevoilor dumitale.
Simbad marinarul".
— Hm, foarte frumos!
— Nu-i aşa?
— L-ai văzut pe conte?
— Acum m-am despărţit de el.
— Şi a întărit?
— Totul.
— Înţelegi ceva din chestia asta?
— Nimic.
— Cineva este păcălit...
— În orice caz, nici dumneata, nici eu.
— Nu, desigur.
— Ei bine, atunci?
— Prea puţin ne interesează, nu-i aşa?
— Tocmai asta voiam să spun, să mergem până la capăt şi să jucăm
cum trebuie.
— Bun, vei vedea că sunt vrednic să-ţi fiu partener.
— Nu m-am îndoit o singură clipă, dragă tată.
— Îmi faci onoare, scumpul meu fiu.
Monte-Cristo alese momentul acesta pentru a reintra în salon. Auzind
zgomotul paşilor lui, cei doi se aruncară unul în braţele celuilalt. Contele
îi găsi îmbrăţişaţi.
— Domnule marchiz, s-ar părea că aţi regăsit un fiu după dorinţa
dumneavoastră, spuse Monte-Cristo.
— O, domnule conte, mă înăbuş de bucurie.
— Şi dumneata, tinere?
— O, domnule conte, mă înăbuş de fericire.
— Fericit părinte! Fericit copil! spuse contele.
— Un singur lucru mă mâhneşte, spuse maiorul: obligaţia pe care o
am de a părăsi Parisul aşa de repede.
— O, scumpe domnule Cavalcanti, spuse Monte-Cristo, nădăjduiesc
că nu vei pleca mai înainte de a vă fi prezentat câtorva prieteni.
— Sunt la ordinele domnului conte, spuse maiorul.
— Haide, tinere, destăinuieşte-le acum.
— Cui?
— Părintelui dumitale, spune-i câteva cuvinte în legătură cu situaţia
dumitale materială.
— Atingeţi coarda sensibilă, exclamă Andrea.
— Aţi auzit, maiorule? întrebă Monte-Cristo.
— Nici vorbă că aud.
— Dar, dar înţelegeţi?
— Cât se poate de bine.
— Dragul copil spune că are nevoie de bani.
— Ce vreti să fac eu?
— Ei, la naiba, să-i daţi.
— Eu?
— Da, dumneavoastră.
Monte-Cristo trecu între cei doi.
— Uite, îi spuse el lui Andrea, strecurându-i în mână un pachet cu
bancnote.
— Ce-i asta?
— Răspunsul părintelui dumitale.
— Al părintelui meu?
— Da. Nu i-aţi dat de înţeles că aveţi nevoie de bani?
— Da. Şi?
— Şi mă însărcinează să vi-i predau eu.
— Avans asupra veniturilor mele?
— Nu, pentru cheltuielile de instalare.
— O, dragul meu părinte!
— Tăcere, spuse Monte-Cristo, vezi bine că nu vrea să spun că-s de
la el.
— Apreciez delicateţea aceasta, zâmbi Andrea, înfundându-şi banc-
notele în buzunarul pantalonilor.
— Acum plecaţi!
— Şi când vom avea onoarea să revedem pe domnul conte? Întrebă
Cavalcanti.
— A, da, întrebă Andrea, când vom avea onoarea?
— Sâmbătă, dacă vreţi... da, sâmbătă. Am la masă, la casa mea din
Auteuil, rue de la Fontaine numărul 28, mai multe persoane, printre care
domnul Danglars, bancherul dumneavoastră; vă voi prezenta lui, e
nevoie să vă cunoască pe amândoi ca să vă poată face plăţile.
— În mare ţinută? întrebă cu jumătate de glas maiorul.
— În mare ţinută: uniformă, cruce, pantaloni bufanţi, strânşi la ge-
nunchi.
— Iar eu? întrebă Andrea.
— O, dumneata foarte simplu: pantalon negru, cizme de lac, vestă
albă, frac negru sau albaştru; du-te pe Blin sau la Véronique să te îmbrace. Dacă nu cunoşti adresele lor, ţi le va da Baptistin. Cu cât vei fi
mai puţin pretenţios în ţinută, dată fiind bogăţia pe care o posezi, cu atât
efectul va fi mai mare. În cazul în care cumperi cai, ia-i de la Devedeux, în
cazul în care cumperi trăsură, du-te la Baptiste.
— La ce oră să ne prezentăm? întrebă tânărul.
— Pe la şase şi jumătate.
— Vom fi punctuali, spuse maiorul, ducând mâna la pălărie.
Cei doi Cavalcanti îl salutară pe conte şi ieşiră.
Contele se apropie de fereastră şi îi văzu străbâtând curtea la braţ.
— Doi mari mizerabili, murmură el. Păcat că nu sunt într-adevăr tată
şi fiu.
Apoi, după o clipă de întunecată meditaţie.
— Să mergem la Morreli, spuse el. Am impresia că dezgustul mă în-
greţoşează mai mult decât ura.
