Veniseră cele mai calde zile din iulie când, în ordinea timpului, sosi
sorocul sâmbetei fixate pentru balul domnului de Morcerf.
Erau orele zece seara: copacii mari din grădina palatului se desprin-
deau viguroşi pe un cer pe care lunecau, dezvăluind un tapet de azur cu
stele aurii, ultimii nori ai unei furtuni ce mugise ameninţătoare toată
ziua.
În sălile de la parter se auzea zumzetul muzicii şi vârtejul valsului şi
galopului, în timp ce fâşii strălucitoare de lumină treceau tăioase printre
deschizăturile persienelor.
Grădina se afla, în momentul acela, în voia servitorilor cărora
stăpâna casei, liniştită de timpul ce se însenina tot mai mult, le
poruncise să aşeze masa.
Şovăise până atunci dacă masa va fi servilă în sufragerie sau sub un
cort lung, întins pe peluză. Cerul frumos, albastru, presărat cu stele,
fusese hotărâtor în alegerea cortului şi a peluzei.
Aleile grădinii erau iluminate cu lanterne multicolore, aşa cum se o-
bişnuieşte în Italia, iar pe masă erau puse lumânări şi flori aşa cum se o-
bişnuieşte în toate ţările unde se înţelege luxul acesta al ospăţului, cel
mai rar dintre toate.
În momentul în care contesa de Morcerf se înapoia în saloane, după
ce dăduse ultimele ordine, saloanele începeau să se umple cu invitaţi pe
care îi atrăgea fermecătoarea ospitalitate a contesei mult mai mult decât
situaţia distinsă a contelui, fiind siguri dinainte că serbarea va oferi,
graţie bunului-gust al amfitrioanei, câteva detalii vrednice să fie
povestite sau copiate la nevoie.
Doamna Danglars, căreia întâmplările povestite de noi îi inspiraseră
o profundă nelinişte, şovăia să meargă la doamna de Morcerf când, în
timpul dimineţii, trăsura ei se încrucişase cu a lui Villefort. Villefort i-a
făcut un semn, trăsurile s-au apropiat, şi prin uşi:
— Veniţi, nu-i aşa, la doamna de Morcerf? a întrebat-o procurorul re-
gal.
— Nu, a răspuns doamna Danglars, sunt prea indispusă.
— Faceţi rău, declară Villefort cu o privire semnificativă, s-ar impune
să fiţi văzută.
— A, credeţi? întrebă baroana.
— Da.
— În cazul acesta voi veni.
Şi ambele trăsuri îşi reluaseră drumul în direcţii opuse. Doamna
Danglars sosise deci, frumoasă prin frumuseţea ei naturală şi uluitoare
prin luxul ei. Intra pe o uşă în chiar momentul când Mercédès intra pe
alta.
Contesa îl trimise pe Albert în întâmpinarea doamnei Danglars. Albert
înaintă, adresă baroanei complimentele meritate cu privire la toaleta ei
şi îi luă braţul pentru a o conduce la locul pe care ea va voi să-l aleagă.
Albert privi în juru-i.
— O cauţi pe fiica mea? spuse zâmbind baroana.
— Într-adevăr, mărturisi Albert, nu cumva aţi avut cruzimea să nu
ne-o aduceţi?
— Linişteşte-te, s-a întâlnit cu domnişoara de Villefort şi vin împreu-
nă, uite-le, ne urmează amândouă în rochii albe, una cu un buchet de ca-
melii, alta cu un buchet de miozotis. Dar ia spune-mi...
— Ce căutaţi acum şi dumneavoastră? întrebă Albert zâmbind.
— Nu cumva contele de Monte-Cristo lipseşte în seara asta?
— Şaptesprezece! răspunse Albert.
— Ce vrei să spui?
— Că totul e în ordine, glăsui contele râzând şi că sunteţi a
şaptesprezecea persoană care îmi pune aceeaşi întrebare; stă bine
contele... complimentele mele...
— Şi răspunzi tuturora aşa cum mi-ai răspuns mie?
— A, da, într-adevăr nu v-am răspuns, liniştiţi-vă, doamnă, îl vom a-
vea pe omul la modă, suntem privilegiaţi.
— Ai fost ieri la Operă?
— Nu.
— El era!
— Adevărat? Şi a făcut vreo nouă originalitate?
— Ar putea să se arate el altfel? Elssler dansa în Diavolul şchiop;
principesa greacă era cuprinsă de încântare. După dansul spaniol, el a
introdus un inel splendid în coada buchetului şi l-a aruncat fermecătoarei
dansatoare, care a reapărut în actul al treilea, în cinstea lui, cu inelul pe
deget. Va veni şi principesa greacă?
— Nu veţi fi lipsită de ea, poziţia ei în casa contelui nu-i îndeajuns fi-
xată.
— Stai, lasă-mă şi du-te de o salută pe doamna de Villefort, spuse
baroana, văd că moare de dorinţa de a-ţi vorbi.
Albert o salută pe doamna Danglars şi înaintă spre doamna de Ville-
fort care deschise gura pe măsură ce el se apropia.
— Mă prind, spuse Albert întrerupând-o, că ştiu ce o să-mi spuneţi.
— Serios? glăsui doamna de Villefort.
— Dacă ghicesc, veţi recunoaşte?
— Da.
— Pe cuvânt de onoare?
— Pe cuvânt de onoare.
— Mă veţi întreba dacă contele de Monte-Cristo a venit sau va veni.
— Câtuşi de puţin! Nu de el mă ocup în momentul acesta. Voiam să
te întreb dacă ai primit veşti de la domnul Franz.
— Da, ieri.
— Ce-ţi spunea?
— Că pleacă o dată cu scrisoarea.
— Bine. Şi acum — contele?
— Contele va veni, fiţi pe pace.
— Ştii că el are şi un alt nume în afară de Monte-Cristo?
— Nu, nu ştiam.
— Monte-Cristo e un nume de insulă şi el poartă un nume de familie.
— Nu l-am auzit niciodată.
— E bine, eu sunt mai informată decât dumneata; se numeşte Zac-
cone.
— Se poate.
— E maltez.
— Se poate şi aceasta.
— Fiul unui armator.
— O, dar ar trebui să povestiţi lucrurile acestea cu glas tare, aţi
avea cel mai mare succes.
— A servit în India, exploatează o mină de argint în Thesalia şi vine
la Paris să creeze o staţiune de apè minerale la Auteuil.
— Bravo, straşnice noutăţi! spuse Morcerf. Îmi daţi voie să le repet?
— Da, dar una câte una, fără să spui că vin de la mine.
— De ce?
— Pentru că ele sunt oarecum un secret aflat prin surprindere.
— De unde?
— De la poliţie.
— În cazul acesta amănuntele erau debitate...
— Aseară la prefect. Parisul s-a emoţionat, îţi dai seama, văzând
luxul neobişnuit desfăşurat de el, astfel că poliţia a cules informaţii.
— Bun. Nu mai lipsea decât să-l aresteze pe conte, ca vagabond,
sub pretextul că este prea bogat.
— Asta ar fi putut prea bine să i se întâmple, dacă informaţiile nu e-
rau aşa de favorabile.
— Bietul conte! Şi bănuieşte el pericolul prin care a trecut?
— Nu cred.
— În cazul acesta este o faptă bună să-l avertizăm. Când va sosi, îl
voi informa.
În momentul acela, un tânăr frumos, cu ochii vii, cu păr negru, cu
mustaţa lucioasă, veni şi o salută cu respect pe doamna de Villefort.
Albert îi întinse mâna.
— Doamnă, spuse Albert, am onoarea să vi-l prezint pe domnul
Maximilien Morrel, căpitan de spahii, unul din bunii şi mai cu seamă
bravii noştri ofiţeri.
— Am mai avut plăcerea să-l întâlnesc pe domnul la Auteuil, la dom-
nul conte de Monte-Cristo, răspunse doamna de Villefort, întorcându-se
cu o răceală pronunţată.
Răspunsul şi mai cu seamă tonul răspunsului strânseră inima bietu-
lui Morrel; îi era însă rezervată o compensaţie. Când întoarse capul, văzu
în cadrul uşii o albă şi frumoasă figură ai cărei ochi albaştri, dilataţi şi
fără expresie aparentă, se fixau asupra lui, în timp ce buchetul de
miozotis urca încet la buze.
Salutul fu aşa de bine înţeles încât, cu aceeaşi expresie în privire,
Morrel apropie la rându-i batista de gură; şi ambele statui vii, a căror ini-
mă bătea aşa de repede sub marmura aparentă a chipului lor, despărţite
una de alta prin întreaga întindere a sălii, se uitară o clipă sau, mai bine-
zis, uitară o clipă în contemplarea lor mută de toată lumea.
Ar fi putut să rămână astfel mult timp pierdute una într-alta, fără ca
cineva să remarce, dar intrase contele de Monte-Cristo.
Am mai spus că, prin prestigiul său căutat, sau prin prestigiu-i natu-
ral, contele atrăgea luarea-aminte ori unde se ivea. Nu fracu-i negru — e
drept, ireproşabil prin tăietura lui, dar simplu şi fără decoraţii — nu ves-
ta-i albă fără nici-o broderie, nu pantalonu-i care acoperea un picior cu
formă delicată atrăgeau luarea-aminte, ci tenul mat, părul negru,
ondulat, chipul calm şi pur, ochii profunzi şi meloncolici, în sfârşit, gura
desenată cu o minunată fineţe, şi care căpăta aşa de uşor expresia unui
înalt dispreţ, îndemnau toţi ochii să se fixeze asupra lui.
Existau poate bărbaţi mai frumoşi, dar cu siguranţă nu existau mai
semnificativi, ierte-ni-se expresia; totul în fiinţa contelui voia să spună
ceva şi prezenta valoare. Căci, deprinderea cugetării utile dăduse
trăsăturilor expresia chipului său şi celui mai neînsemnat gest o mlădiere
şi o tărie incomparabile.
Şi apoi lumea noastră pariziană e aşa de ciudată, încă n-ar fi dat
poate atenţie tuturor acestor particularităţi dacă ele n-ar fi fost învăluite
într-o poveste misterioasă, aureolată de o imensă avere.
Oricum ar fi, el înaintă sub povara privirilor, schimbând mici saluturi, până la doamna de Morcerf care, stând în faţa căminului
împodobit cu flori, îl văzuse printr-o oglindă din dreptul uşii şi se
pregătise să-l primească.
Ea se înturnă deci spre el cu un zâmbet compus, în chiar momentul
în care contele se înclina în faţa ei.
Îşi închipui că el îi va vorbi, fără îndoială; la rându-i, contele îşi închi-
pui că ea îi va adresa un cuvânt; dar rămaseră amândoi muţi, într-atât
rostirea unei banalităţi li se părea desigur amândurora nevrednică; şi,
după un schimb de saluturi, Monte-Cristo se îndreptă spre Albert care
venea la el cu mâna deschisă.
— Aţi văzut-o pe mama? întrebă Albert.
— Am avut onoarea s-o salut, spuse contele, dar nu l-am zărit pe
pă-rintele dumitale.
— Uite-l, discută politică în grupul acela mic de mari celebrităţi.
— Domnii de acolo sunt celebrităţi? întrebă Monte-Cristo, nu aş fi bă-
nuit. Şi de ce gen? După cum ştii, există tot felul de celebrităţi.
— Mai întâi e un savant, domnul acela înalt, uscat. A descoperit în
câmpia Romei o specie de şopârlă care are o vertebră mai mult decât
altele, şi s-a înapoiat să împărtăşească Institutului descoperirea sa.
Lucrul a fost contestat multă vreme; până la urmă, însă, câştigul de
cauză l-a avut domnul acesta înalt şi uscat. Vertebra stârnise multă vâlvă
în lumea savantă; domnul înalt, uscat, nu era decât cavaler al Legiunii
de Onoare; a fost numit ofiţer.
— Bravo! cred că decoraţia a fost acordată în chip înţelept, spuse
Monte-Cristo; aşadar, dacă o să mai găsească o vertebră, va fi
comandor...
— Probabil, spuse Morcerf.
— Dar celălalt care a avut curioasa idee să îmbrace un frac albastru
brodat cu verde, cine o fi?
— Nu el a avut ideea să îmbrace fracul; după cum ştiţi, Republica e
întrucâtva artistă şi, vrând să dăruiască academicienilor o uniformă, l-a
rugat pe David să le deseneze un frac.
— Aha! glăsui Monte-Cristo, va să zică, domnul e academician?
— Face de opt zile parte din adunare.
— Şi care e meritul, specialitatea lui?
— Specialitatea lui? Mi se pare că înfige ace în capul iepurilor, că dă
găinilor să mănânce buruieni roşii şi că reface cu balene măduva spinării
câinilor.
— Şi pentru asta face parte din Academia de ştiinţe?
— Nu, din Academia franceză.
— Dar ce are a face Academia franceză cu preocupările lui?
— Vă voi spune: se pare...
— Că experienţele lui au însemnat un mare pas în ştiinţă, fără
îndoială.
— Nu, ci pentru că scrie într-un stil foarte frumos.
— De bună-seamă că aceasta măguleşte enorm amorul propriu al
iepurilor, cărora le înfige ace în cap, al găinilor, cărora le colorează
oasele în roşu, şi al câinilor, cărora le reface măduva spinării.
Albert începu să râdă.
— Dar celălalt? întrebă contele.
— Celălalt?
— Da, al treilea.
— A, fracul albastru?
— Da.
— E un coleg al contelui care s-a împotrivit cu cea mai mare
înverşunare ca Adunarea pairilor să aibă o uniformă. A repurtat un mare
succes de tribună în chestia aceasta, se afla la cuţite cu gazetele
liberale, însă no-bila lui opoziţie faţă de dorinţele Curţii l-a împăcat cu
ele. Se vorbeşte că va fi numit ambasador.
— Şi care sunt titlurile lui de nobleţe?
— A compus două sau trei opere comice, a luat patru sau cinci acţi-
uni la Secolul şi a votat de cinci sau şase ori pentru guvern.
— Bravo, viconte, spuse Monte-Cristo, eşti un cicerone fermecător,
acum îmi vei face un serviciu, nu-i aşa?
— Care?
— Nu mă vei prezenta acestor domni, iar dacă ei cer să-mi fie
prezentaţi — mă vei preveni.
În momentul acela vicontele simţi o mână pe braţ. Se întoarse: era
Danglars.
— A dumneata, baroane? spuse el.
— De ce îmi spui baron? glăsui Danglars. Ştii bine că nu ţin la titlul
meu. Nu sunt ca dumneata, viconte, ţii la titlul pe care îl ai, nu-i aşa?
— Desigur, răspunse Albert, deoarece dacă n-aş fi viconte nu aş mai
fi nimic, în timp ce dumneata poţi să sacrifici titlul de baron căci vei
rămâne lotuşi milionar.
— Care e, mi se pare, titlul cel mai frumos sub regimul din iulie,
reluă Danglars.
— Din nefericire, spuse Monte-Cristo, nu poate să fie cineva milionar
pe viaţă aşa cum este baron, pair al Franţei sau academician. Dovadă —
milionarii Frank şi Pulmann din Frankfurt care au dat faliment.
— Adevărat? exclamă Danglars, îngălbenindu-se.
— Da, am primit ştirea aseară printr-un curier, aveam la ei cam un
milion, însă, înştiinţat la timp, am cerut rambursarea acum vreo lună.
— Oh, Doamne! glăsui Danglars, m-au păcălit cu două sute de mii
de franci.
— Uite, acum eşti înştiinţat, semnătura lor valorează cinci la sută.
— Da, dar sunt înştiinţat prea târziu, spuse Danglars, am onorat
semnătura lor.
— Bravo! Încă două sute de mii de franci care se duc după...
— Sst! spuse Danglars, nu mai pomeniţi despre lucrurile acelea... (a-
poi, apropiindu-se de Monte-Cristo) în special faţă de domnul Cavalcanti-
fiul, adăugă bancherul care, rostind cuvintele acestea, se întoarse
zâmbind spre tânăr.
Morcerf se depărtase de conte, îndreptându-se spre mama sa. Dan-
glars se depărtă şi el să-l salute pe Cavalcanti-fiul. Monte-Cristo rămase
o clipă singur.
Căldura începea între timp să devină nesuferită.
Valeţii circulau prin saloane, cu tăvi încărcate de fructe şi îngheţate.
Monte-Cristo îşi şterse cu batista figura muiată de sudoare. Dar se
trase în lături când tava trecu pe dinaintea lui şi nu luă nimic pentru a se
răcori.
Doamna de Morcerf nu-l pierdea din ochi pe Monte-Cristo. Văzu tava
trecând fără ca el să se atingă de ea, observă chiar mişcarea cu care el
s-a depărtat.
— Albert, ai remarcat ceva?
— Ce anume mamă?
— Că domnul conte n-a primit niciodată să ia masa la domnul de
Morcerf.
— Da, dar a primit să dejuneze la mine, deoarece cu dejunul acesta
şi-a făcut intrarea în lume.
— La tine nu-i la conte, murmură Mercédès, şi de când e aci îl
examinez.
— Şi?
— Şi încă nu a luat nimic.
— Contele e foarte sobru.
Mercédès zâmbi cu tristeţe.
— Apropie-te de el, spuse ea, şi când va trece o tavă — insistă.
— De ce, mamă?
— Fă-mi plăcerea aceasta, Albert, spuse Mercédès.
Albert sărută mâna mamei şi veni iar lângă conte.
Mai trecu o tavă, încărcată ca şi celelalte. Îl văzu pe Albert stăruind
pe lângă conte, luând chiar o îngheţată şi prezentându-i-o; dar el refuză
categoric.
Albert se înapoie la mama sa; contesa era foarte palidă.
— Ei vezi, a refuzat, spuse ea.
— Da, dar pentru ce te preocupă refuzul lui?
— Ştii, Albert, că femeile sunt ciudate. Mi-ar fi făcut plăcere să-l văd
pe conte luând ceva la mine, măcar un bob de rodie. Dar poate că nu se
împacă cu obiceiurile franceze, poate că are preferinţe pentru ceva.
— O, nu, l-am văzut în Italia luând orice. Fără îndoială că e indispus
astă-seară.
— Poate, pe de altă parte, continuă contesa, obişnuit mereu cu
climate arzătoare e mai puţin sensibil decât altcineva la căldură...
— Nu cred, căci se plângea că se înăbuşe şi întreba de ce, din
moment ce ferestrele au fost deschise, nu au fost deschise şi jaluzelele.
— Într-adevăr, glăsui Mercédès, am să mă pot încredinţa dacă absti-
nenţa are un tâlc.
Şi ieşi din salon.
În clipa următoare ferestrele se deschiseră, astfel că, printre
iasomiile şi clematitele care împodobeau ferestrele, puteau fi văzute
grădina iluminată cu lanterne şi masa aranjată sub cort.
Dansatorii şi dansatoarele, persoanele care jucau şi cele care
discutau scoaseră un strigăt de bucurie: plămânii însetaţi aspirau cu
deliciu aerul care năvălea.
În momentul acela Mercédès reapăru, mai palidă decât la ieşire, dar
cu acea tărie pe figură care se remarca la ea în anume împrejurări.
Merse drept spre grupul în al cărui centru se afla soţul ei:
— Nu-i pironi pe domni aici, domnule conte, glăsui ea, căci vor
prefera desigur, dacă nu joacă, să respire în grădină, iar nu să se
înăbuşe.
— O, doamnă! spuse un general bătrân, foarte galant, care cântase
Să plecăm în Siria, la 1809, nu mergem singuri în grădină.
— Bine, vă voi da eu exemplul, spuse Mercédès.
Şi întorcându-se spre Monte-Cristo:
— Domnule conte, glăsui ea, faceţi-mi onoarea de a-mi oferi braţul.
Contele aproape că se clătină la auzul acestor simple cuvinte, apoi o
privi pe Mercédès o clipă. Clipa avu repeziciunea unui fulger şi totuşi con-
tesei i s-a părut un secol, atât de multe gânduri pusese Monte-Cristo
într-o privire.
Oferi contesei braţul, ea se sprijini de el, sau mai bine-zis, îl atinse
cu mâna ei micuţă, şi coborâră amândoi pe una din scările peronului
străjuit de rododendroni şi de camelii.
În urma lor, pe scara cealaltă, se năpustiră în grădină, cu exclamaţii
zgomotoase de plăcere, vreo douăzeci de persoane.
