În piaţa Ludovic al XV-lea, cei trei tineri se despărţiră — Morrel apu-
când pe bulevard, Château-Renaud pe. podul Revoluţiei şi Debray mer-
gând înainte pe chei.
După toate probabilităţile, Morrel şi Château-Renaud ajunseră la că-
minele lor domestice — aşa se spune încă la tribuna Camerei, în discur-
surile bine alcătuite, şi la teatrul din strada Richelieu, în piesele bine scri-
se; Debray nu făcu însă la fel. Când ajunse la ghereta Luvrului, coti la
stânga, străbătu în goană Caruselul, apucă pe strada Saint-Roch, dădu în
strada Michodière şi sosi la poarta domnului Danglars în momentul în
care landoul domnului de Villefort — după ce-i depusese pe aceasta şi pe
soţia lui în foburgul Saint-Honoré — o lăsă pe baroană acasă.
În calitate de intim, Debray intră cel dintâi în curte, zvârli frâul în
mâna unui valet, apoi reveni la uşa landoului pentru a o primi pe doamna
Danglars, căreia îi oferi braţul, conducând-o în apartamentele ei.
După ce poarta fu închisă, iar baroana şi Debray rămaseră în curte,
Debray glăsui:
— Dar ce ai, Herminie? Şi de ce te-ai simţit rău când contele a istori-
sit întâmplarea, sau mai bine-zis povestea aceea?
— Pentru că eram oribil de prost-dispusă în seara asta, dragul meu,
răspunse baroana.
— Ba nu, Herminie, stărui Debray, nu mă poţi face să cred aşa ceva.
Dimpotrivă, erai în dispoziţii excelente când ai sosit la conte. E drept,
domnul Danglars arăta cum posac, dar ştiu cât de puţin preţ pui pe
toanele lui. Ţi-a făcut cineva ceva. Istoriseşte-mi; ştii bine că n-aş suferi
niciodată să ţi se facă o necuviinţă.
— Te înşeli, Lucien, te asigur, declară doamna Danglars; lucrurile
sunt aşa cum ţi le-am spus, şi la ele se adaugă indispoziţia pe care ai ob-
servat-o şi de care nu socoteam că merită să-ţi vorbesc.
Era vădit că doamna Danglars se găsea sub influenţa uneia din
acele iritaţii nervoase de care deseori femeile nu-şi pot da seama, sau că, precum ghicise Debray, suferise o zguduitură tăinuită pe care nu voia
s-o mărturisească nimănui. Deprins cu toanele femeilor, el nu mai stărui,
aşteptând momentul prielnic, fie al unei cercetări noi, fie al unei
mărturisiri proprio motu.
La uşa camerei sale, baroana o întâlni pe domnişoara Cornelia.
Domnişoara Cornelia era camerista de încredere a baroanei.
— Ce face fiica mea? întrebă doamna Danglars.
— A studiat toată seara, răspunse domnişoara Cornelia, şi apoi s-a
culcat.
— Cu toate acestea, parcă aud pianul.
— Face muzică domnişoara Louise d'Armilly, în timp ce domnişoara
stă în pat.
— Bine, spuse doamna Danglars; vino de mă dezbracă.
Intrară în dormitor, Debray se lungi pe o canapea, iar doamna Dan-
glars trecu în cabinetul de toaletă împreună cu domnişoara Cornelia.
— Dragă domnule Lucien, spuse doamna Danglars, prin uşa cabine-
tului, tot te mai plângi că Eugénie nu-ţi face cinstea de a-ţi vorbi?
— Doamnă, spuse Lucien jucându-se cu căţeluşul baroanei, care, re-
cunoscându-i calitatea de prieten al casei, se deprinsese să se joace cu
dânsul, nu numai eu vă adresez aceste reclamaţii, căci îmi pare că l-am
auzit pe Morcerf plângându-vi-se deunăzi că nu poate să scoată un
cuvânt de la logodnica lui.
— Adevărat, glăsui doamna Danglars; cred însă că într-una din dimi-
neţile acestea lucrurile se vor schimba şi că ai s-o vezi pe Eugénie
intrând în cabinetul dumitale.
— În cabinetul meu?
— Adică, în acela al ministrului.
— Şi pentru ce?
— Pentru a-ţi cere un angajament la Operă. N-am văzut o mai mare
pasiune pentru muzică; e ridicol din partea unei persoane de lume bună.
Debray zâmbi.
— Ei bine, spuse el, să vină cu consimţământul baronului şi al dum-
neavoastră şi îi vom face angajamentul, căutând ca el să fie în
conformitate cu meritul ei, măcar că sunt prea săraci pentru a răsplăti
un talent aşa de frumos.
— Du-te, Cornelia, spuse doamna Danglars, nu mai am nevoie de
dumneata.
Cornelia dispăru şi, în clipa următoare, doamna Danglars ieşi din ca-
binetul ei într-o fermecătoare ţinută de interior şi se aşeză lângă Lucien.
Apoi, îngândurată, începu să dezmierde căţeluşul.
Lucien o privi o clipă în tăcere.
— Ascultă, Herminie, îi spuse el după o clipă, răspunde-mi sincer: ai
ceva pe suflet, nu-i aşa?
— Nimic, declară baroana.
Şi totuşi, pentru că se înăbuşea, ea se ridică, încercă să respire şi se
privi într-o oglindă.
— Sunt înspăimântătoare în seara asta.
Debray se sculă zâmbind pentru a se duce s-o liniştească pe
baroană în privinţa aceasta, când deodată, uşa se deschise.
Apăru domnul Danglars. Debray se aşeză la loc.
Auzind zgomotul uşii, doamna Danglars se întoarse şi îşi privi soţul
cu o uimire pe care nu se osteni măcar s-o tăinuiască.
— Bună seara, doamnă, spuse bancherul, bună seara, domnule De-
bray.
Baroana îşi închipui, desigur, că vizita aceasta neprevăzută însemna
ceva, o dorinţă de a repara cuvintele amare care scăpaseră baronului în
timpul zilei.
Se înarmă cu un aer demn şi, întorcându-se spre Lucien, fără a răs-
punde soţului, spuse:
— Citeşte-mi ceva, domnule Debray.
Debray, pe care vizita îl neliniştise uşor la început, îşi reveni în fire
văzând calmul baroanei şi întinse mâna spre o carte despărţită printr-un
cuţit cu lamă de sidef, încrustată cu aur.
— Pardon, spuse bancherul, ai să oboseşti, baroană, stând aşa de
târziu, ceasurile sunt unsprezece şi domnul Debray stă tare departe.
Debray rămase uluit, nu pentru că tonul lui Danglars nu era perfect
calm şi politicos, dar pentru că, în liniştea şi în politeţea lui, distingea o
anume dorinţă, neobişnuită, de a face în seara aceasta altceva decât
voia nevastă-sa.
Baroana fu de asemeni surprinsă şi îşi mărturisi uimirea printr-o pri-
vire care, fără îndoială, ar fi dat de gândit soţului, dacă el nu avea ochii
fixaţi asupra unui ziar unde căuta închiderea Bursei.
De aceea, privirea ei, aşa de mândră, fu lansată în gol şi îşi pierdu
efectul.
— Domnule Lucien, spuse baroana, îţi declar că nu simt câtuşi de
puţin dorinţa de a dormi, că am multe lucruri să-ţi istorisesc în seara
aceasta şi că îţi vei trece noaptea ascultându-mă, chiar de va trebui să
dormi de-a-n-picioarelea.
— La ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse Lucien netulburat.
— Dragă domnule Debray, glăsui la rândul său bancherul, nu te
omorî, rogu-te, ascultând în noaptea aceasta nebuniile doamnei
Danglars, căci le vei asculta tot aşa de bine mâine. Seara aceasta e însă
a mea, mi-o rezerv şi o voi consacra, dacă binevoieşti să-mi dai voie,
discutând chestiuni grave cu soţia mea.
De data aceasta lovitura era aşa de directă şi cădea aşa de în plin
încât ameţi şi pe Lucien, şi pe baroană. Se priviră amândoi ca pentru a
găsi unul la celălalt un ajutor împotriva agresiunii, dar irezistibila putere
a stăpânului casei triumfă şi soţul câştigă lupta.
— Să nu-ţi închipui cumva că te alung, dragă Debray, continuă Dan-
glars; nu, câtuşi de puţin; o împrejurare neprevăzută mă sileşte să
doresc a avea chiar astă-seară o conversaţie cu baroana; lucrul mi se
întâmplă destul de rar ca să mi se poată lua în nume de rău.
Debray îngâimă câteva cuvinte, salută şi ieşi izbindu-se de colţuri ca
Nathan în Athalia.
— E de necrezut, spuse el după ce uşa se închise în urma sa, cât de
uşor se înfundă soţii aceştia pe care noi îi socotim totuşi aşa de ridicoli!
După plecarea lui Lucien, Danglars îi luă locul pe canapea, închise
cartea care rămăsese deschisă şi, adoptând o poză oribil de pretenţioasă, continuă să se joace cu câinele. Pentru că însă câinele,
care nu avea pentru el aceeaşi simpatie ca pentru Debray, voia să-l
muşte, îl apucă de ceafă şi îl expedie, în partea cealaltă a camerei, pe un
şezlong.
Animalul scoase un urlet ce străbătu spaţiul; dar când ajunse la des-
tinaţie, se ghemui dinapoia unei perne şi, buimăcit de tratamentul cu
care nu era deprins, rămase tăcut fără să mai mişte.
— Domnule, ştii că faci progrese? glăsui baroana fără să clipească.
De obicei nu erai decât grosolan, astă-seară eşti brutal.
— Pentru că astă-seară sunt într-o mai proastă dispoziţie decât de o-
bicei, răspunse Danglars.
Herminie îl privi pe bancher cu suprem dispreţ. Îndeobşte, aruncătu-
rile acestea de ochi îl scoteau pe orgoliosul Danglars din sărite. În seara
aceasta însă abia păru că le dă atenţie.
— Şi ce-mi pasă mie de proasta dumitale dispoziţie, ce mă privesc
lucrurile astea? răspunse baroana, iritată de calmul soţului. Închide-ţi
indispoziţiile în dumneata sau consumă-ţi-le în birourile dumitale; şi,
deoarece ai funcţionari pe care îi plăteşti, revarsă-ţi asupra lor toanele.
— Nu, răspunse Danglars, te înşeli în sfaturile dumitalc, doamnă, de
aceea nu le voi urma. Birourile mele sunt Pactolul meu, cum spune, dacă
nu mă înşel, domnul Desmeutiers, şi nu vreau să-i abat cursul şi să-i tul-
bur calmul. Funcţionarii mei sunt oameni cumsecade, cărora le datorez
averea mea şi pe care îi plătesc cu un procent infinit mai mic decât cel
meritat, dacă e să-i preţuiesc după ceea ce aduc; nu mă voi înfuria deci
pe ei; cei împotriva cărora mă voi ridica sunt oamenii care mănâncă la
masa mea, care îmi ostenesc caii şi îmi ruinează casa.
— Şi care sunt oamenii ce îţi ruinează casa? Explică-te mai lămurit,
te rog.
— O, fii liniştită, dacă vorbesc în enigme nu înseamnă că te voi lăsa
multă vreme să cauţi tâlcul lor, spuse Danglars. Oamenii care îmi
ruinează casa sunt cei care scot din ea, într-un ceas, cinci sute de mii de
franci.
— Nu te înţeleg, domnule, glăsui baroana încercând să ascundă
totodată emoţia glasului şi îmbujorarea fizicului.
— Dimpotrivă, înţelegi foarte bine, spuse Danglars, dar dacă reaua-
voinţă a dumitale continuă, îţi voi spune că am pierdut şapte sute de mii
de franci la Împrumutul spaniol.
— Aha, şi mă faci pe mine responsabilă de pierderea aceasta?
declară baroana cu ironie.
— De ce nu?
— E vina mea că ai pierdut şapte sute de mii de franci?
— În orice caz, nu a mea.
— O dată pentru totdeauna, domnule, reluă cu ton muşcător baroa-
na, ţi-am spus să nu-mi mai vorbeşti de afaceri; e un limbaj pe care nu
l-am învăţat nici la părinţii mei, nici în casa primului meu soţ.
— Cred şi eu, spuse Danglars, căci nici unii, nici alţii nu aveau o leţ-
caie.
— Un motiv în plus pentru ca eu să nu fi învăţat la ei argoul băncii
care îmi împuiază urechile de dimineaţă până seara, aici. Sunetul monedelor numărate şi răsnumărate mi-e odios, şi nu cunosc decât sunetul
glasului dumitale care îmi este şi mai neplăcut.
mai viu interes operaţiile mele...
— Eu? Şi cine te-a putut face să crezi o asemenea prostie?
— Chiar dumneata.
— Aha!
— Fără îndoială.
— Aş vrea să-mi spui cu ce ocazie.
— O, Doamne, este lucru uşor! În luna februarie mi-ai vorbit cea din-
tâi despre titlurile din Haïti: visaseşi că un vas intra în portul Havre şi că
vasul aducea vestea că o plată, despre care se credea că e amânată la
calendele greceşti, se va efectua. Cunosc luciditatea somnului dumitale;
am dat deci ordin să se cumpere, pe sub mână, toate cupoanele pe care
le-am putut găsi din datoria insulei, şi am câştigat patru sute de mii de
franci, din care o sută de mii ţi-au fost înmânaţi cu sfinţenie. Ai făcut cu
ei ce ai vrut, nu mă priveşte.
În martie era vorba de o concesiune pentru o cale ferată. Se
înfăţişau trei societăţi, oferind garanţii egale. Mi-ai spus că instinctul
dumitale — şi, măcar că pretinzi că eşti străină în speculaţii, cred,
dimpotrivă, că ai un instinct foarte dezvoltat în unele materii —, mi-ai
spus că instinctul te îndemna să crezi că privilegiul va fi acordat
societăţii aşa-zisă a Sudului.
M-am înscris îndată cu două treimi din acţiunile acestei societăţi. În-
tr-adevăr, i-a fost acordat privilegiul; aşa cum prevăzuseşi, acţiunile şi-au
triplat valoarea şi eu am încasat un milion, din care dumitale ţi-au fost
predaţi două sute cincizeci de mii de franci. Cum ai întrebuinţat aceşti
două sute cincizeci de mii de franci?
— Dar unde vrei să ajungi, domnule? exclamă baroana, înfiorată de
ciudă şi de enervare.
— Răbdare, doamnă, am ajuns.
— Slavă Domnului!
— În aprilie ai fost la masă la ministru, s-a vorbit despre Spania şi ai
auzit o conversaţie secretă, era vorba de expulzarea lui don Carlos; am
cumpărat bonuri spaniole. Expulzarea s-a produs şi am câştigat şase
sute de mii de franci în ziua în care Carol al V-lea a trecut dincolo de
Bidassoa. Din aceşti şase sute de mii de franci ai încasat cincizeci de mii
de taleri, erau ai dumitale, ai dispus de ei după plac, şi nu-ţi cer
socoteală, nu e însă mai puţin adevărat că anul acesta ai primit cinci
sute de mii de lire.
— Ei, şi după?
— A, da, ei şi exact după aceea, lucrurile se strică.
— Nu zău, ai un mod de-a vorbi...
— Ei îmi redă ideea, şi mai mult n-am nevoie... Acest după a fost a-
cum trei zile. Aşadar, acum trei zile ai discutat chestiuni politice cu dom-
nul Debray şi ai reţinut, pare-se, din cuvintele lui că don Carlos s-a înapo-
iat în Spania: atunci mi-am vândut renta, ştirea s-a răspândit, a fost
panică, n-am mai vândut-o, am dat-o, şi a doua zi se constată că ştirea
era falsă şi din cauza acestei ştiri false am pierdut şapte sute de mii de
franci.
— Ei şi?
— Ei şi? Pentru că îţi dau un sfert atunci când câştig, îmi datorezi şi
dumneata un sfert când pierd; a patra parte din şapte sute de mii de
franci înseamnă o sulă şaptezeci şi cinci de mii de franci.
— Dar ceea ce îmi spui este extravagant şi nu văd pentru ce
amesteci numele domnului Debray în toată istoria aceasta.
— Pentru că, dacă nu ai cumva cei o sută şaptezeci şi cinci de mii
domnul Debray face parte din numărul acestora.
— I-auzi! exclamă baroana.
— O, fără gesturi, fără strigăte, fără dramă, stimată doamnă, dacă
nu vrei să mă sileşti a-ţi spune că îl văd parcă pe domnul Debray rânjind
lângă cei cinci sute de mii de franci pe care dumneata i-ai dat anul
acesta, spunându-şi că a găsit, în sfârşit, ceea ce nici cei mai iscusiţi
jucători n-au putut vreodată să descopere: adică o ruletă unde se câştigă
fără să pui miză şi unde nu pierzi atunci când se pierde.
Baroana vru să izbucnească.
— Mizerabile, spuse ea, îndrăzneşti să spui că nu ştiai ceea ce
cutezi să-mi reproşezi astăzi?
— Nu-ţi spun că ştiam, nu-ţi spun că nu ştiam, îţi spun doar: observă
conduita mea de, patru ani, de când nu îmi mai eşti femeie şi de când nu
îţi mai sunt soţ, şi spune-mi dacă nu a fost totdeauna consecventă cu si-
ne. Scurt timp înaintea rupturii noastre, ai dorit să studiezi muzica dim-
preună cu faimosul bariton care a debutat cu atâta succes la Teatrul itali-
an: eu am vrut să studiez dansul cu dansatoarea aceea care îşi făcuse o
reputaţie aşa de mare la Londra. Lucrul m-a costat atât pentru dumneata
cât şi pentru mine cam o sută de mii de franci. N-am spus nimic,
deoarece armonia trebuie să domnească în menaj. O sută de mii de
franci, pentru ca bărbatul şi femeia să cunoască bine dansul şi muzica,
nu înseamnă prea mult. Curând le-ai dezgustat de cântec şi ţi-a venit
ideea să studiezi diplomaţia cu un secretar de ministru — te las să
studiezi. Înţelegi: ce-mi pasă mie din moment ce dumneata plăteşti din
caseta dumitale lecţiile pe care le iei? Astăzi însă observ că scoţi dintr-a
mea şi că ucenicia dumitale poate să ma coste şapte sute de mii de
franci pe luna. Opreşte-te, doamnă, lucrul nu mai poate să dureze! Ori
diplomatul va da lecţii gratuite şi îl voi tolera, ori nu va mai pune piciorul
în casa mea: auzi, doamnă?
— E prea mult, domnule, strigă Herminie sufocată, şi depăşeşti limi-
tele josniciei.
— Văd cu plăcere, continuă Danglars, că te-ai supus axiomei
codului: „Femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul".
— Injurii.
— Ai dreptate: să lăsăm faptele noastre şi să judecăm rece. Eu nu
m-am amestecat niciodată în chestiunile dumitale decât pentru că ţi-am
vrut binele; fă la fel. Spui că nu te priveşte casa mea? Bine; operează cu
a dumitale, dar nu o umple, nici n-o goli pe a mea. De altminteri, cine
ştie dacă toată chestia nu e o lovitură de Jarnac politic; dacă, furios că
mă vede făcând parte din opoziţie, şi gelos pe simpatiile populare pe
care le stârnesc, ministrul nu se înţelege cu domnul Debray pentru a mă
ruina...
— Se prea poate!
— Da, fără îndoială, cine a mai văzut o ştire telegrafică falsă, adică
imposibilul sau aproape; semne cu totul diferite date de ultimele două
telegrafe... Lucrul e făcut într-adins pentru mine.
— Domnule, spuse baroana cu ton mai potolit, ştii, cred că slujbaşul
a fost alungat, că s-a vorbit să i se facă proces, că se dăduse ordin să fie
arestat şi că ordinul ar fi fost îndeplinit dacă el nu se sustrăgea de la pri-
mele cercetări printr-o fugă care dovedeşte nebunia sau culpabilitatea
lui... E o eroare.
— Da, care îi face pe nătărăi să râdă, care îi face pe domnii secretari
de stat să înnegrească hârtie, dar care pe mine mă costă şapte sute de
mii de franci.
— Domnule, spuse deodată Herminie, deoarece toate acestea spuică
ţi se trag de la domnul Debray, de ce, în loc de a le spune direct
domnului Debray, mi le spui mie? De ce îl acuzi pe bărbat şi te legi
de femeie?
— Dar ce, eu îl cunosc pe domnul Debray? glăsui Danglars, vreau
oare să-l cunosc? Vreau să ştiu că el dă sfaturi? Eu le urmez? Eu joc? Nu,
dumneata faci toate acestea şi nu eu.
— Cred însă că deoarece profiţi...
Danglars înălţă din umeri.
— Ce creaturi smintite femeile acestea care se cred genii pentru că
au condus o intrigă sau zece, în aşa fel încât să nu fie afişate în tot
Parisul. Gândcşte-te însă că, în chiar ipoteza când ai fi tăinuit soţului
dumitale abaterile — ceea ce este un ABC al artei —, deoarece în
majoritatea cazurilor soţii nu vor să vadă, n-ai fi fost decât o copie palidă
a ceea ce fac jumătate din prietenele dumitale, femei de lume. Cu mine
însă n-a fost aşa, am văzut şi am auzit totdeauna, în aproape
şaisprezece ani mi-ai ascuns un gând poate, dar nu o faptă, nu o
greşeală. În timp ce te felicitai de iscusinţa dumitale şi credeai cu tărie
că mă înşeli, ce-a rezultat? Aceea că, graţie pretinsei mele ignoranţe, n-a
fost unul din prietenii dumitale, de la domnul de Villefort până la domnul
Debray, care să nu fi tremurat în faţa mea. Nu e unul care să nu mă fi
tratat ca pe stăpân al casei, singura mea pretenţie în legătură cu
dumneata, nu e unul, în sfârşit, care să fi cutezat a-ţi spune despre mine
ceea ce îţi spun eu singur astăzi. Îţi permit să mă faci odios, dar te voi
împiedica să mă faci ridicol şi, mai cu seamă, îţi interzic categoric, şi mai
presus de orice, să mă ruinezi.
Până în momentul în care numele lui Villefort fusese pronunţat, ba-
roana se ţinuse destul de bine, dar la auzul acestui nume ea îngălbenise
şi, ridicându-se mişcată parcă de un resort, întinse braţele ca pentru a a-
lunga o vedenie, şi făcuse trei paşi spre soţul ei vrând parcă să-i smulgă
sfârşitul secretului pe care el nu-l cunoştea, sau pe care, poate, dintr-un
calcul odios, aşa cum erau aproape toate calculele lui Danglars, nu voia
să-l trădeze complet.
— Domnul de Villefort? Ce înseamnă asta, ce vrei să spui?
— Asta înseamnă, doamnă, că domnul de Nargonne, primul
dumitale soţ, nefiind nici filosof, nici bancher, sau fiind poate şi una şi
alta, şi văzând că nu se putea pune cu un procuror regal, a murit de mâhnire sau de furie după ce te-a găsit însărcinată în şase luni după o
absenţă de nouă. Sunt brutal, nu numai că ştiu, dar mă laud cu aceasta:
e unul din mijloacele mele de succes în operaţiile comerciale. De ce în
loc să ucidă, s-a sinucis? Pentru că nu avea o casă de salvat. Eu însă am
obligaţii faţă de casa mea. Domnul Debray, asociatul meu, mă face să
pierd şapte sute de mii de franci: să-şi suporte partea de pierdere şi vom
continua afacerile; de nu, să se declare în neputinţă de a plăti aceşti o
sută şaptezeci şi cinci de mii de franci şi să facă ce fac faliţii: să dispară.
Eh, e un băiat încântător, ştiu, când ştirile lui sunt exacte; dar când nu
sunt exacte, se găsesc cincizeci pe lume care preţuiesc mai mult decât
el.
Doamna Danglars era înmărmurită; cu toate acestea făcu o sforţare
supremă pentru a răspunde ultimului atac. Căzu pe un fotoliu, gândin-
du-se la Villefort, la scena dineului, la ciudata serie de nenorociri care se
abăteau de câteva zile, una după alta, asupra casei ei, schimbând în
scandaloase dezbateri calmul vătuit al menajului. Danglars nici n-o privi,
măcar că ea făcu totul ca să leşine. Smuci uşa dormitorului fără să mai
adauge un cuvânt şi reintră la el, astfel că doamna Danglars, revenindu-
şi din semileşinul ei, îşi putu închipui că a avut un vis rău
