Fără cale de întoarcere!

Capitolul 9

-E deja dimineață?...spun eu aruncând o pernă după telefon încercând să închid alarma aia nesuferită...
-Bună dimineața Sophia!spune Sabrina brusc.
-Neața!o spun eu pe jumătate adormită.
-Ți-am adus micul dejun? Sper să îți placă....
Într-adevăr, a adus o tavă plină cu ce îmi placea mie să mănânc dimineața,pâine prăjită cu gem de căpşuni ,o cană mare cu ceai de zmeură şi un tub mare cu frişcă...
-Mersi mult !
-Hai mănâncă mai repede că trebuie să ajungem la școală.
-Nu pot să mănânc singură! Hai lângă mine.
-Ok,dar să ne grăbim. Nu cred că ai vrea să mergem în pijamale.
Mâncăm repede,mă moscolesc de frișcă,ceea ce o face pe Sabrina să râdă,apoi mă duc să mă îmbrac. Părul îl las desprins,dar nu fără a-i face câteva bucle,apoi m-am machiat.
Între timp,Sabrina plecase acasă ca să se schimbe,urmând să ne întâlnim la școală.
Deodată aud un sunet familiar.
Mă uit pe geam şi îl văd pe Sebastian.
-Ce cauți aici?îl întreb confuză...
-Nu ai venit la întâlnire.îmi spune el pe un ton agresiv
-Nu te mai vreau în viața mea,înțelegi? Sau e prea devreme ca tărtăcuța ta să înțeleagă?
-Hei,nu mai fi așa de dură!
-Vreau să pleci în momentul ăsta din fața casei mele.
-Nu voi pleca până nu voi lămuri lucrurile.
-Ok,dar repede.
Îmi iau ghiozdanul şi cheile rapid şi cobor iute pe scări.
Ajung în fața lui şi îl întreb:
-Deci? Ce mai ai de spus? Şi repede că întârzii.
-Nu aici,în stradă. Hai să mergem în parc.
-Promiți că nu vei mai veni aici?
-Promit că nu voi mai veni aici niciodată,dacă vei veni cu mine.
-Ok,dar așteaptă să îmi iau motorul.
-Ok.
Deschid garajul şi o văd. După un an de condus cu mașina,în sfârșit simt că o pot conduce din nou. În fața mea este o motocicletă Yamaha YZF R1 neagră. Cea mai frumoasă motocicletă posibilă şi cea mai rapidă.
Am băgat cheia în contact,am scos-o din garaj,am închis garajul şi am plecat împreună cu Sebastian în parc.
Parcul nu era prea departe de şcoală,așa că puteam să stau cât voiam.
Ajunși în fața parcului,am parcat şi ne-am plimbat împreună până am ajuns la o băncuță,pe care m-am aşezat,el aşezându-se chiar lângă mine. S-a apropiat ușor şoptindu-mi:
Te iubesc!....
Eu,fiind obișnuită cu gesturile lui,îi spun pe un ton serios:
-Încă aștept să termini ce ai de spus.
-Nu fi așa în fața mea, știu că încă mă iubești.
-A da? Păi unde ai fost atunci când adormeam plângând,când eram atât de furioasă pe faptul că eram orbită de iubire ,iar tu îmi făceai rău?
-Te rog nu mai vorbi așa! Hai să uităm totul și să fim iar împreună! Îți promit că nu o să se mai repete.
-Cum să te mai cred când nu ai știut să mă prețuiești când ai avut ocazia?
-Atunci lasă-mă să te prețuiesc acum,făcându-mi onoarea de a fii din nou cu mine.o spune lăsându-se în genunchi în fața mea.
Brusc încep să plâng,dandu-mi seama că el nu m-ar fi iubit,nu ar fi încercat de atatea ori.
El se ridică şi îmi sterge lacrimile,apoi mă sărută scurt.
Eu îi răspund sărutului cu un alt sărut,el punându-și mâinile în jurul taliei mele,iar eu punându-mi mâinile în jurul gâtului lui.