Vreau sa mărturisesc ceva.
Nu despre pierdere, necazuri,
Nu despre frumusețe și falsuri.
Nu despre o lume contemporană,
Nu despre o ființă umană.
Ci depre lucruri morbide,
despre lucruri infinite ,
despre cum toți păcătuim ,
despre cum toți, intr-un final, murim.
Vreau să văd partea imaginară,
partea ce ne face umană
chiar și inumanul ascuns
în răul pătruns -
al nostru.
Sunt prea mulți, prea multe ,
ce rost mai are, sunt pierdute.
Vorbesc de particule.
Ridicole mostre de viu.
Aș zice că așa a început
Dar parcă nu m-ai crezut..
E ca și cum, tu m-ai citi,
Dar, străiniule, ceva te-a oprit.
Nu mă înțelegi? Ți-e greu?
Dacă nu înțelegi, mai are rost?
Pe tine.
Pe tine te înțeleg.
Vai, îți mulțumesc.
Îți vorbesc despre niște lucruri de neînțeles.
Adierea de exemplu,
Îți trece prin tot corpul,
Te-amestecă în așa fel
Încât... mă pierd.
Dar vântul,
El este dur.
Este mai mult decât ai crede, pe cuvant.
Imi e dușman, defapt ba nu,
Imi e amic, dar este crud.
Dar nu vorbesc de vântul de afară,
Vorbesc de vântul ce mai cu seară
îți intră-n suflet.
Tu le știi?
Ridicole mostre de viu.
