Vreau sa mărturisesc ceva.
Nu despre pierdere, necazuri,
Nu despre frumusețe și falsuri.
Nu despre o lume contemporană,
Nu despre o ființă umană.Ci depre lucruri morbide,
despre lucruri infinite ,
despre cum toți păcătuim ,
despre cum toți, intr-un final, murim.Vreau să văd partea imaginară,
partea ce ne face umană
chiar și inumanul ascuns
în răul pătruns -
al nostru.Sunt prea mulți, prea multe ,
ce rost mai are, sunt pierdute.Vorbesc de particule.
Ridicole mostre de viu.
Aș zice că așa a început
Dar parcă nu m-ai crezut..
E ca și cum, tu m-ai citi,
Dar, străiniule, ceva te-a oprit.
Nu mă înțelegi? Ți-e greu?
Dacă nu înțelegi, mai are rost?Pe tine.
Pe tine te înțeleg.
Vai, îți mulțumesc.
Îți vorbesc despre niște lucruri de neînțeles.
Adierea de exemplu,
Îți trece prin tot corpul,
Te-amestecă în așa fel
Încât... mă pierd.Dar vântul,
El este dur.
Este mai mult decât ai crede, pe cuvant.
Imi e dușman, defapt ba nu,
Imi e amic, dar este crud.
Dar nu vorbesc de vântul de afară,
Vorbesc de vântul ce mai cu seară
îți intră-n suflet.Tu le știi?
Ridicole mostre de viu.
